Când noi nu existam...

Nimeni nu ne ştia în această lume plină de durere. Nimeni nu ne privea sau râdea de noi. "Nu-i nimic, dragă..." îmi spunea seara.. "Suntem noi doi, doar noi şi cu iubirea. Ne e mai bine aşa. Zâmbetele noastre ne ajung.. oricum sunt cele mai frumoase." Şi-atunci îmi săruta fruntea şi începea să râdă de fericirea noastră ce mereu tindea spre euforie. Aveam clipele noastre în care doar respiram şi îi priveam pe ceilalţi. Nimeni nu ne vedea. Eram invizibilii prezenţi în acea lume doar cu energia trupurilor noastre. Treceau prin noi şi se strâmbau. Erau geloşi atunci când ne simţeau iubirea şi realizau că nu e a lor. Felinarele luminau deasupra trupurilor noastre goale în noapte.. căci puteam umbla oricum, nimeni nu ne vedea... Ne era permis tot, ca într-un vis nebunesc. Stăteam într-un tricou alb ce-i purta amprentele şi bocanci tociţi de timp. El se ascundea de mine îmbrăcat cu şortul negru ce mă făcea să vreau mai mult de-un vis. Îmi zâmbea şi îmi cuprindea talia pe la spate. Apoi îşi cufunda nasul în părul meu.. Începeam să plâng şi strigam după realitate. Mă liniştea cu acel sărut prelung ce-mi străbătea gâtul amorţit de impulsuri banale. Era unu fix şi noi ne iubeam dezgoliţi în lumina de pe strada. Era 4 iulie şi noi eram împreună. Era într-un an în care şi noi eram nimeni.. Totul era atunci când noi nici măcar nu existam de fapt..