Respir... Gândesc... Privesc... Nimic mai mult... Portocala amurgului învăluie tot peisajul în lumina aceleiași culori. Doar cerul a luat de la noapte un albastru-nchis. Criminalul sufletelor se topește în noaptea tot mai neagră. Departe, se aude clopotul tăcerii... Un râu de chipuri triste învăluie întreaga vale... După un copac se ascunde tăcerea.. Mi-a paralizat corpul printr-o atingere... Cineva se holbează pe fereastră... Se uită afară la cerul care nu a fost niciodata albastru... M-ai adunat, apoi m-ai aruncat din plăcere, m-ai folosit odată, și încă odată, m-ai abuzat, m-ai indus în eroare... Dar am alergat prin grădina ta, prin porțile trecutului... iar acum simt că pot striga ce vreau... Prefer să trăiesc într-o lume fără tine... Scăpând din mâinile tale, acea seara mi s-a părut o mică atenție a destinului față de mine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu