Mă plimb mereu pe același drum fără noimă, însoțită de gânduri aiurite, fără vreun reper spaţial sau temporal. Mi-e teamă de ce se va întâmpla mâine. Presimt că la colțul următor lumea se va prăbuși în fața privirii mele, îmi va fura zâmbetele lui drăgălașe si îmbrățișările... M-am străduit zile, luni întregi să reușesc să strâng praful acela de stele ce se împrăștiase pe tot cuprinsul nostru, și să-mi ridic visul la stele... l-am agățat de o steluță jucăușă ce sclipea stânjenită, pentru ca acum să umble desculţă prin înaltul minţii mele... Inima-mi e oarbă în fața ei... nu aude decât surâsul lui, glasul liniștitor... Bate cu toată puterea, încercând să iasă la sclipirea soarelui timid de mai... Schițat, totul pare anemic... Însă curcubeul visului e doar el... culoarea ce mă trezeşte dimineaţa sau seara mă îndeamnă spre tărâmul ascuns al speranțelor... Cuvintele nu-şi mai găsesc înţelesul în acest amalgan de trăiri... Trăiesc realitatea visând... Păstrez amintirle dragi într-un cufăr ascuns, iar pe celelalte le arunc în groapa de gunoi a minții... Deşertul acesta cotidian ce se creionează în faţa ochiilor curioşi mă sperie, dar parca atunci când un zâmbet de-al lui și privirea aceea caldă ori îmbrăţişarea lui îmi dă încredere în mine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu