Și se scurg pentru a mia oară lacrimi pe o foaie albă simplă ce se lasă mânjită de picuri mici și sărați... Nu pot crede cum de ai ales să mă ignori în acest fel... Să te faci invizibil când mă vezi, să devi un actor principal în viața mea înecată de apa scursă din oceanul ochilor mult prea posomorâți și mai extenuați să clipsească sau să exprime altceva înafară de singurătate. 

Te-am pierdut pe drumul spre fericire, te-am pierdut atunci când speranța mea ajunsese la stele, aproape se agățase, dar te-am ajutat ca o fraieră să-i tai firul... Mi-am curmat zâmbetul și mi-am pătat cartea vieții iar făcând asta... Sunt singura ta victimă...  Iar acum încerc să mai petrec alte ore in aceleași așternuturi pătate iar cu lacrimi.. imprimate cu tristețea unei zile de septembrie... mototolite de răceala pe care am simțit-o în ultimele ore... Îmi e dor de tine.. și mă doare...