Romanţă de noiembrie

Şi gândurile-ţi freamătă ca un codru toamna
Şi frunzele şoptesc.. o cale de speranţă
Rămâne-n umbra nopţii ca o uitată romanţă
Venită să ne despartă odata cu luna.

Iar ploile mint scăpate-n absurd stingher
Şi zboară complex scufundate-n cerneală veche
Iar apoi tainic aleargă şi-mi şoptesc la ureche
Drumul pierdut al unui zgomot din umilul cer.

iubire comercială.

...vă trebuie o zi în calendar să vă iubiţi nu? Vă trebuie o zi specială să ieşiţi din casă şi să vă priviţi în ochi. Nu v-aţi săturat de declaraţiile alea comerciale stupide? Chiar deloc? Nici de inimioarele roşii imprimate cu acelaşi mesaj pe care le ai de la fiecare "fost/ă"??? Haha. Nu scriu aşa de obicei. Nu sunt eu aia deprimată care e prea frustrată că e singură de "Sfântul Valentin". De ce pentru o zi ca oricare alta din an, totul se îmbracă fals în roz şi roşu, totul se transformă în iubire falsă plină de alte mesaje care trimit la ieftin, prost şi superficial? Chiar aveţi nevoie de asta? Hai, iubiţi-vă mult, acum. Transformaţi şi asta în ceva fals. Doar asta v-a mai rămas...

"Lumea trebuie să cumpere iubire sub toate formele."
"Iubeşte cât bei."
-Tudor Chirilă


http://www.youtube.com/watch?v=UbWEtiR5W4o

A sărutat-o adânc pe fruntea ei încreţită. Încerca s-o privească de departe, însă ochii lui treceau dincolo de ea, de parcă pur şi simplu nu exista. Numele ei i-a rămas undeva, o cicatrice în memoria aceea plină de alte zgârieturi efemere. Nu s-a gândit vreodata să se întoarcă la acea fiinţă fragilă, aproape fără viaţă, pe care a lăsat-o undeva între agonie şi extaz. Şi-a urmat calea lui- Doar zbura din cameră în cameră renunţând cu fiecare suflare la viaţă. Era doar un altul căruia nu-i păsa unde eşti atunci când nu te mai găseşte dimineaţa. Lăsa mereu acelaşi bilet de adio tipărit parcă în mintea suflărilor bolnave de teamă şi dor. Durerea era doar cartea lui de vizită. Necunoscutul - doar adresa.
S-a oprit câteva zile undeva, în alt oraş al nimănui. Doi ochi negri erau singurele puncte ce se desfătau printre pixelii albaştri ai cerului de toamnă târzie. Încerca să elimine dorinţa, işi impunea să nu cedeze. Însă ei nu încetau să-i iasă în calea presărată de amintiri altfel. Erau doar graniţe peste care nu putea să mai treacă fiindcă paşaportul îi expirase. A rămas gol, aşteptând în faţa barierei, îngânat de buze ce fredonau alene romanţe inconştiente. Căldura ei exasperantă îi acapara corpul. Existenţa ei a început să-i neliniştească particulele, iar zâmbetul, amestec ironic, nu-i oferea decât îndoieli transfigurate în iluzii ale sfârşitului de noapte. Acea expresie meschină îi ţintuia mintea. A cedat brusc. S-a apropiat teleghidat şi şi-a apăsat obrazul de genele ei, pe faţa ei albă alintată de fumul ce roia uşor printre crengi îmbătrânite de timpul tomnatec. A sărutat-o timid. Iar atunci şi-a adus aminte de-o mică romanţă dintr-o iarnă- A rămas acolo, transpunându-şi mintea-n dorinţele ei.

Lacrimi-n veşnicie

Ţi-am scris zilele în păr
Cu fire lungi de apă
Pe lângă ochii plini de dor
Ce şanţuri adânci sapă.

Poţi să mă uiţi acum, te rog
Eu, ce mănânc iubire
Am fost poate al tău soroc
Ce n-a vrut despărţire.

Lacrimile-ţi le-am uitat.
Sunt doar o depărtare-albastră
Doar puncte ce au inundat
Strania veşnicie-a noastră.

Vei sta pe-acelaşi scaun iar
Cerşind cu greu iubire
Cu cuvinte ce-acum eu car
Departe-n nemurire.

a rămas....

Mi-a mai rămas ceva din atingerea ta târzie.. Ajut-o să plece pentru că visele mele sunt deja pline de altceva. Opreşte-te aici... Nu mă mai ajuta să trăiesc din amintiri căci nu-mi fac bine. M-ai învăţat să zâmbesc cândva. Nu schimba asta. Mi-e prea greu să cresc din nou atunci când nici nu ştiu la ce să mă aştept. De ce cuvintele tale fărâmiţate înca se plimba printre gândurile mele? Nu i le-ai oferit ei deja?...

Dragostea agonizează.. şi oricât de puternic ai fi vei cădea în plasă... Te-aruncă-n nebunia sorţii şi rămâi acolo până-ţi vei schimba beţia zilnică.