"Adâncimea însăşi a spaţiului. Iată lungimea, lăţimea, şi înalţimea, iar apoi aceste dimensiuni se arcuiau, pierind în unduirea beznei, măsurată doar de stele pâlpâitoare ce se prăvăleau prin abis, absorbite de infinit..." - Războiul stelelor (Întoarcerea Cavalerului Jedi)

Aş vrea să-mi fie dor de tine dacă ai exista... aş vrea să-mi urmăreşti mersul apăsat atunci când străbat nervos holul căutând o gaură către fericire... Aş vrea să-ţi aud glasul gol... să mă chinui să-l simt, să-l caut oriunde, în orice... Aş vrea să alerg după tine prin ploaie.. să-mi cer scuze infinite pentru că nu ţi-am răspuns aseara la telefon.. să te întorci şi să priveşti prin mine.. să-mi pui mâna pe frunte şi să îţi apeşi bărbia de faţa mea.. să-ncep să plâng şi-apoi să şopteşti ceva, ceva ce nu-mi aparţine.. şi nici nu o va face... pentru că la început a fost un "dacă ai exista..."

Și-am să cutreier cărări în depărtări străine.. Și-am să trimit vederi ce din minte n-or să-ți fie șterse.. ma voi abține să nu râd.. Dar tu, tu, cel care ești acolo sus, tu vei dispera văzându-mi chipul cum se șterge din absurdul rece ce te-ajută să trăieşti..

străin

.. Şi norii plâng spânzuraţi de-atâta dor.. Iar stelele şoptesc dureri cu îngerii ce ascund fugitiv părţi grele din trecut.. Nu pot duce mai mult.. Nici un pas, nici un suflu... Deoarece, crede-mă, lumea s-a sfârşit... Am încercat să învăţ să trăiesc aşa.. Fără nimic.. Dar am făcut abuz de sinceritate, iar adevărul m-a trădat. Cine te crezi? E simplu să păşeşti, să vorbeşti iar după să pleci fără regret.. E simplu să minţi şi să treci mai departe. E simplu să clădeşti din paie un vis apoi să-l faci pulberi cu un cuvânt. Iluzii ţi-ai făcut şi-ţi faci mereu... eşti doar un fluture uşuratic. O să-ţi pierzi viaţa mai repede decât crezi.. Şi-ai să pleci.. lăsându-mă să-mi clădesc propriul univers de particule fericite pe care mi-l doresc încă din acea zi... Tu o să pleci, străine..

Gând...

Ei bine... pentru mine acele -amintiri- nu reprezintă decât ţigări ale vieţii rupte, nopţi nedormite, pahare sparte, lacrimi bolnave şi cuvinte pierdute în neuroni beţi.

numai a ta, a nimănui...

M-ai lăsat să te-aştept în lumea nimănui picurată cu stropi de extaz. Am lăsat în spate doar urme impregnate pe pământul torturat de-atâţia paşi. Cerul plângea şi el, încercând să-mi acopere micile lacrimi ce-mi zgâriau obrazul fin. Nu te-ai întors.. M-ai înecat cu nepăsare. Am revenit printr-un miracol în alt univers cu gust de portocale. N-am să alunec iar înapoi. Aici e bine, fără soare. Doar lumini artificiale ce cutreieră colţurile gândirii. Pot să te-aud, de-aici de jos, cum calci puncte aiurite ce aleargă înebunite de firul destinului ce le este scris. Simt groaza peste tot.. în fiecare silabă ce le caracterizează.. cu fiecare secundă totul e mai intens.. şi mai dramatic.. Şi-atunci cerul a oftat adânc peste mine, a răcnit brusc şi m-aruncat înapoi.. într-un univers prea ud... A-nceput să plouă iar peste trupul meu prea obosit.. Te-am găsit undeva mut... nu clipeai.. n-ai spus nimic.. Atunci eram numai a ta, a nimănui...

şi-am să mă pierd în noapte..

Am să alerg în lumea de-afară
Şi-am să mă pierd printre zgomote efemere
Am să mă-nconjor de-a sunetelor povară
Ce în noapte alene mereu piere.

Nu mai rămân aici, nu pot să stau.
Nu când afară-i luna aprinsă
Nu când stelele din noapte beau
Şi mă lasă în depărtare cuprinsă...

E frig afară. E frig şi-aici. Pantalonii stau aruncaţi undeva în colţul camerei, iar tricoul larg nu reuşeşte să mă cuprindă indeajuns. Cuvintele tale de-aseară mă-nţeapă adânc. Ce mi-ai făcut? Şi până la urmă... cine eşti?

Un singur gând şi-n rest pustiu...