Plutesc..

Încep să urlu prinsă între gratiile mult  prea groase din cușca mea interioară...  Și ajung să îmi pierd glasul... Sunt sedusă pur și simplu de vocea ta... Adorm cu chipul tau... Sunt atrasă de privirea ta... Sunt ademenită de respirația ta... Ai devenit propriul meu drog... Am ajuns să țip de dorul tău, să te asociez cu orice lucru frumos ce îmi iese în cale... Când ești lângă mine sunt sedată... Mirosul tău... Atingerea ta.... Buzele tale... Respirația ta... Privirea ta... Oare pot spune mai multe? Pot continua acest șir lung de gânduri.. dar asta ar însemna sa-mi irosesc viața scriind aici, în loc să-ți arat ce simt... Încalec pe aripile dragonului meu imaginar... Și plutesc... Plutesc spre tine..

Plutesc în timp. Prezentul nu îmi e de ajuns. Alunec în trecut, mă avânt înspre viitor. Amestec cele trei timpuri ca pe acuarele pe planșă. Ca pe trei culori primare, dar nu rezultă gri, nu. Obțin un curcubeu de emoții, trăiri, amintiri, speranțe.

Plutesc în mine în ceea ce sunt. Flux și reflux, sunt așa și sunt altfel, sunt și nu sunt. Nu e inconștiență, e explorare... 

Prea important ca să-i dau un titlu...

Îmi plăcea să mă plimb într-un cartier, printre zecile de blocuri cu balcoane scorjite, îmbatrânite și mult prea triste… 

Îmi plăcea să te privesc minute în șir.. să visez cu ochii deschiși clipa în care privirile noastre se vor întânli...

Îmi plăcea să alerg în ploaie... Să privesc cum cerul devine dintr-o dată întunecat... Să  aștept  în fața blocului ultima picătură de ploaie... 

Îmi plăcea să îți ascult vocea... Să-ți simt atingerea și să-ți ating părul... Îmi plăcea să ma pierd în cuvintele tale, și să ascult muzica pe care o ascultai tu... Îmi plăcea să stau atât de aproape de tine încât să-ți pot simți respirația...

Îmi plăcea să ascult Vama când mă gândeam la tine... Îmi plăcea să mă gândesc la chipul tău angelic... Să-mi închipui acea clipă cu tine...

Îmi plăcea să ma plimb bezmetică prin orașul pustiu... Să mă pierd pe băncile de pe aleile  lăturalnice... Să-mi închipui mâna ta în mâna mea...

Îmi plăcea să-mi irosesc viața în parc... Să te privesc pe  furiș... Dar tu întotdeauna îmi întânleai privirea... Dar nu-ți păsa...

Cum nici acum nu-ți pasă...  Și nu îți va păsa niciodata... O să fiu întotdeauna un zmeu pentru tine... Un zmeu pe care nu ști să-l ți în vânt... Și pe care îl vei pierde în curând...

Anotimp...

Primăvara soarele se joacă în mâna ta... Îmi aduc aminte ochii tăi caprui ce se oglindeau în privirea mea stinsă... Dar nici nu ai intrat în pădurea din sufletul meu, că ai și ieșit doar cu o frunză drept amintire... Dacă aș fi cu marea prietenă aș trimite-o la tine... Să-ți umezească trupul... 

Vara soarele îți umblă cald prin păr... Îmi aduc aminte de îmbrățișările tale ce nu au existat... Îmi aduc aminte de atingerile tale prietenești... Soarele ne luminează pe-amândoi cu alte raze.. Am să-ți caut umbra obosită prin parc,  și surâsul prin șoapta mea... Am să-ți caut urma tălpilor încinse pe podea... 

Toamna soarele te privește anemic... Vreau să îmi închipui săruturile calde pe care mi le-ai fi dat... Să-mi mângâi  umbra aproape stinsă și să culeg ultima frunză a copacului din fața mea... Să primesc ultima floarea din acest an...

Iarna soarele te privește din cer aproape stins... Vreau să deschid cadoul de la tine... Să primesc primul telefon de ziua mea de la tine... Să cad anemic în zăpada purpurie ce nu va exista niciodată... Să mă oglindesc în lumina lunii înghețate...

Ultima lacrima...

Alergau cu privirile prin parc, ea se topea dupa buzele lui... El ii zambea si-i facea semne pe furis... O imbratisa si se uitau in directii diferite, la persoane diferite...  Erau ca doi fluturi indragostiti... Puteau sa traiasca o singura zi, atata timp cat se nasteau si se stingeau impreuna... Pierdeau noptile cand radeau impreuna... Se gandeau la ziua de maine... se gandeau ca va fi mult mai bine... Cand de desparteau doreau o ultima imbratisare care sa dureze o mie de ani...  Apoi, se indreptau timizi spre casa... Pe drum, se gandeau cel putin de trei  ori unul la celalalt... Apoi suspinau... Si visau cu ochii deschisi... Pluteau dupa granitele infinitului...  El alerga prin venele ei.. Ea ii captura respiratia, iar apoi picau intr-o galeata adanca de melancolie... Nu treceau trei minute dupa ce isi luau la revedere si telefonul trebuia sa sune... Doreau sa isi auda voca unul altuia inca o data... 

Intr-o zi totul s-a sfaramat... Privirile nu se mai intanleau, vocile au disparut... Gandurile adanci si-au luat zborul... 

Fata se simtea pierduta... singura.. ratacita intr-un amalgam de ganduri... inca ii mai simtea lipsa si-l dorea langa ea... Isi dorea sa ii mai auda vocea o data... sa ii mai citeasca gandurile insirate haotic pe o pagina alba sifonata... Ii era dor de tot ceea ce avuse cu el si orice ii amintea de el... Incerca sa-si inchida portile sufletului...incerca sa para fata vesela pe care o cunostea toata lumea dar nu putea trece peste momentul in care el s-a hotarat sa dispara pur si simplu din viata ei, sa ii intoarca spatele si sa plece fara nici o explicatie, fara nici un cuvant , fara nici un regret...

In acea seara se simtea mai rau ca niciodata... Se simtea ca un fluture prins in pumnul unui copil.. Se simtea ca o frunza smulsa de pe o creanga si purtata in bataia vantului puternic... Era seara in care isi dorea sa lase trecutul in urma, dorea ca tot ceea ce fusese al lor sa devina doar al ei... isi dorea sa renunte la "noi" si sa incerce sa dea sens cuvanatului "eu"... Se stingea usor in propria-i umbra fara sa isi dea seama...nu se putea identifica ca un element singular in aceasta lume in care totul se rezuma la 2...2 ochi, 2 maini, 2 picioare, 2 buze, 2 suflete unite intr-unul... Avea atata nevoie de el, sa ii simta rasuflarea pe pielea ei catifeleata, sa o stranga cu putere la pieptul lui, sa o sarute si sa o faca sa simta cum pluteste... O umpluse pur si simplu de vicii... se imbata din mangaierile lui, fuma cuvintele lui, se droga cu saruturile lui... avea totul ...si fara el nimic din tot ce avea nu avea valoare sau sens...

Inimai-i era crapata in mii de bucatele...  ultima speranta o parasise... Stia ca niciodata nu fusese o parte din viata lui... Nu o lasase sa intre in sufletul lui...nu ii deschisese niciodata acea usa , si totusi ea ii oferise toata dragostea ei neconditionat... Stia ca odata se va termina, isi dadea seama ca nu fusese al ei niciodata , dar ii placea sa creada in iluzia pe care si-o crease... Ii placea sa traiasca in lumea de fantezie pe care o avea... Incepea sa-l iubeasca mai mult ca la inceput... Dar nu era de ajuns... isi dorea doar un sarut, o imbratisare... isi dorea sa o vada... isi dorea ca pentru un moment sa fie in gandul lui, sa fie ingerul lui, sa fie aerul pe care il respira...isi dorea... ca acea secunda se existe, si sa dureze infinit... isi dorea sa o salveze...isi dorea doar... ce isi doreste orice fata, sa o iubeasca si atat... Dar zilele au trecut... si ea s-a obisnuit cu prezentul... A invatat sa accepte realitatea.. Si a zambit... Intr-un final A ZAMBIT!

Sunt doar EU...

Sunt aici... fără tine.... gândul mi-e în altă parte... nu-mi ma pasă... M-am obișnuit cu ideea... Continui să zâmbesc... E cel mai simplu lucru pe care îl poți face...

Creația ta...

Ne construim propriul nostru joc... Ajungem într-un punct în care nici măcar noi nu mai știm cum să ne continuăm creația... Și zâmbim.. pentru că e cel mai simplu lucru pe care îl putem face... Apoi, mă ajuți să îmi recapăt încrederea, eu te ajut să-ți capturezi glumele, și pornim iar... Surâsul blând al florilor de mai ne urmărește.. Alerg într-un vis al nimănui, într-o ploaie de priviri și de emoție... Mă opresc la jumătatea drumului, pentru că realizez că sentimentele mele zburdă neliniștite prin tot corpul... Apoi cad într-o ploaie de stele peste tine, și ma aștern subit prin părul tău castaniu... Mă culegi printre șoapte, și mă lipești... apoi realizezi că ai creat o stea... 

TU...

Tu mă faci să zâmbesc:) Cel mai simplu lucru...

Poate....

Poate intr-o zi o sa reusesc sa-mi recapat speranta... Sa-mi culeg zambetul de campul auriu al fetei.. Sa strang cu lacomie orice sunet mut pe care il aud.. Sa alerg dupa sclipirea ochilor tai verzi, sa imi plimb mana subtil prin parul tau... Sa adun lacrimile intr-un ocean de tristete, iar apoi cu o picatura magica sa-l transform intr-un lac urias al fericirii....

Poate voi putea captura toata lumina numai pentru mine... poate pot strange culorile in sufletul meu, ca apoi sa pot sa-mi colorez viata cu ele exact asa cum vreau... Poate pot lua toata iubirea de pe Pamant, sa ti-o daruiesc tie. Pentru a realiza cat de mult TE IUBESC...

Copil intr-o lume adolescentina...

Sarut ploaia cand imi bate lin in geam, sarut umbra ce se prelinge pe peretele din fata mea, sarut biletul ce de la tine mi-e dat, sarut privirea ochilor tai verzi... Sarut amurgul din luna Mai, sarut aerul rece si roua diminetii... Sarut speranta ca intr-o zi te voi avea, sarut gandul ca ma vei ierta...  

Ating aerul ce din pieptu-ti iese.. ating pasii ce in urma-i lasi, ating bucuria de pe chipu-mi uscat, ating vraja ce ma va alunga, ating partitura din coltul odaii, ating suflarea din uitarea serii...

Distrug sentimentul meu drag... distrug iubirea din al meu cap.. distrug masca ce o tot port.. distrug si ultimul sunet mort.. 

 Dar totusi sunt doar un copil intr-o lume de vise adolescentine!

Atelier...

Lumea e doar un simplu atelier murdar.. Plin de unelte aruncate peste tot, neîngrijite neascuțite... Mulți oameni îl vizitează, trec pe lângă el, prin el, peste el... si vor să îl distrugă.. de ce? Pentru că e urât...  Unul singur lucrează în el. În atelier. Și menține controlul...  Ne face fericiți uneori... 

Și norii...

Uneori și norii cască... Atât de adânc încât te prind în adâncul lor și te aruncă înapoi doar când se plictisesc de tine...

În întuneric...

Întunericul începe orice poveste... de orice fel ar fi ea... fie că e de dragoste, sau că e un basm... Iei întâi un mister și începi să-l dezvălui treptat, până când oamenii devin atât de confuzi încât încep să te creadă. Întuneric de la început până la sfârșit. Ei se tem de noapte. Și oamenii doar de frică ascultă. Ascultă posibile viitoare pericole, posibile viitoare războaie, sau amintiri. Își cred poveștile de dragoste inventate. Și ascultă eroi care au învins pericole trecute...

... aleargă... uită de durere...:)

Ai avut și tu cândva tălpile goale și bătătorite de pământ... Cu mersul uşor simţind fiecare petec de argilă sub călcâiele înfierbântate. Ai uitat de durere... 

Momentele în care iarba te prindea cu patimă și dragoste de glezne sunt prea departe...undeva în alte colţuri uitate de mintea ta. Roua se împrăştia în mii de sărutări pe talpa ta caldă și vânătă şi tu zâmbeai cu zâmbet mirific. Uitându-te în sus...cerul învelea pământul cu braţele sale şi pe tine împreună cu el. Tu erai din el. Acum... ai uitat și de asta... 

Picioarele-ți sunt prinse în pantofii cu toc insuportabili... Dar dacă totuşi îţi aduci aminte că există o Lumină, dacă îţi aduci aminte de jertfa Celui prins pe cruce şi dacă vrei să mergi spre El... Du-te! ....şi...lasă, te vei descălţa pe drumul vieții. Te vei descălţa de toate mândriile tale, poftele şi indiferenţ ta. De întunericul adânc din tine... Mergi...Aleargă! Uită de DURERE! 

Bulevardul speranței...

Calc pe bulevardul cu vise distruse...  Pe o stradă goală...  Umbra-mi face farse jucăușe fiecărei suflări... Respirația-mi împrospătează  aerul tixit de atâtea suspinuri reci.. Mâna-mi atinge colțul ierbii și-l readuce la culoarea naturală... Mă prăbușesc pe dealul speranței... și adorm... mă rog ca cineva să mă trezească doar atunci când începe vara... Dar nu pot nici măcar să ațipesc... Un sunet asurzitor se aude din capătul bulevardului... Mă îndrept spre lumină... Pășesc dincolo de granițele imaginației... Am ajuns pe bulevardul SPERANȚEI... E timpul să-mi încep viața... Bună-dimineața, SOARE!

1001 dorințe...

Am 1001 dorințe... Doar una dintre toate acestea îmi va fi îndeplinită... Aceea de a-mi încide lacrimile în acel colț al sufletului numit UITARE... să suflu peste ele și să le azvârl în cel mai îndepartat, mai ascuns și mai bine pazit loc din trupul meu înecat de atâtea lacrimi...

Starul nopții...

Mii de blitzuri învăluie cerul... Parcă pământul ar fi ultimul star existent în această lume și s-ar face orice pentru a obține măcar o fotografie, ce va dura o veșnicie. Lacrimile fanelor înfocate udă cu ardoare marea stea... Urletele miilor de ființe extaziate se aud după fiecare blitz ce orbește pământul... Dar într-un final toți și toate pier în noaptea adâncă... Iar starul nopții rămâne singur, într-o clipă de liniște, de reculegere, așteptându-și fanii înapoi să-i ude trupul uscat...

Cercul vieții...

Mă învârt printr-un cerc de foc... Mă apropii din ce în ce mai mult de locul din care am plecat. Pe parcusul drumului meu m-am ars câte puțin... Mi-au rămas răni adânci pe care nu le-am mai putut vindeca... Alerg în timp ce coloana sonora a propriului meu film se aud în surdină...  Versurile ciudate zburdă stupid prin mintea mea... Le fredonez de parcă aș ști melodia aceea de-o  viață... Și alerg iar.. Și ajung de unde am plecat... Este cercul vieții... din care nu mai pot scăpa decât atunci când m-am ars de tot...

Prea devreme...

E prea devreme să-ți spun noapte bună.. Oricând pentru mine e prea devreme să mă despart de tine... să întorc capul și să-mi văd de drum... Trebuie să privesc măcar de două-trei ori înapoi să pot ajunge cu bine acasă... Sentimentele mă omoară... Sunt construită dintr-un zid mult prea puternic... nu știu cum de a rezistat până acum... fără ca sentimentele mele să te lovească din plin, pe neaștepte? Sau dacă chiar s-a întâmplat asta, cum ai reușit să le ți piept? Cum ai reușit să treci cu atâta indiferență pe lângă ele, sau să te lupți? Ești supranatural... poți face față atâtora lucruri.. Nu e cam mult, până și pentru tine? Cât de mult mi-aș dori să am talentul tău, să am tot ce ai tu...  Sunt doar sentimente reînviate, ce trebuiesc arse pe rug... Să dispară și să -mi dea pace... Să mă lase singură, mai bine fără ele care mă chinuie in fiecare secundă pe care o traiesc, decat cu... măcar atunci știu că nu mai are nici un rost...  Dar totuși......  

Semne de întrebare...

În câte cuvinte să te descriu?

Am încercat să te privesc ca pe un oricare alt om... Dar pur si simplu nu pot... Percepția mea asupra ta ma omoară... Caut cuvintele în mine, în jurul tau, al meu, în imagini, frânturi de gânduri... Nu știu cum sau cu ce să te descriu. Te las doar să mă seci cu fiecare clipă ce se scurge... 

În câte lacrimi să te adâncesc?

Nu într-un ocean... nici măcar într-un râu.. dar știu sigur că sunt destule încât să vezi asta... 

Dar oare cum să-ți vorbesc?

Cum să-ți mai și vorbesc? Mi-au ajuns privirile... Îți răspund la ce mă întrebi, mai adaug o fraza, două, și tac... Te privesc până la durere încercând să mă satur. Dar nu-mi va fi de-ajuns niciodată… Am să închid ochii doar atunci când vei fi plecat. Imaginea aia, cu o silueta dragă departandu-se, nu o voi suporta...

Și când te am în față cum să mă apropii?

Pur și simplu... Mă apropii cu privirea... apoi cu trupul.. dar nu prea aproape... uneori aș vrea să te țin în brațe... să stai cu capul pe mine și să te privesc... sau invers... ar fi perfect...

Oare să te țin de mână?

Mda... dar fără atingeri până nu îmi vei permite tu...

Să-ți sărut obrazul fără prea multe griji?

Oh nu... asta ar fi prea mult... Ar fi scânteia care ar elibera valul de emoții și e un lux la care nu mai am voie nici măcar să sper. Mi-am impus și trebuie să respect. Sunt dureri de moment. Dacă aș accepta o clipă de plăcere acum, ar urma apoi secole de amar. Mai bine să fie invers. Îmi suport limitele,  le trec gândind că apoi urmează liniștea apăsătoare prin tăceri încărcate de amintiri, dar totuși e liniste.

Sa-ti ating cu degete tremurande fruntea?

Mda... doar în gând... Și să-ți ating fiecare rid pe care încă nu îl ai...

Și aș putea să te privesc adânc în ochi? M-ai lăsa?

Mda.. asta m-ai lăsa să fac...  asta fac mai mereu... ador să-ți prind privirea pe retina mea.. 

Oare mângâierea ta este blândă?

Ohh.. mi-aș dori să știu asta... 

Oare îti lipsesc?

Sper că îți lipsesc la fel de mult cum îmi lipsești și tu mie...

Oare după câte măști trebuie să-mi mai ascund sentimentele? Și pentru cât timp?

Mai mult de o viață?  În fiecare zi uzez altă mască... purtată cu falsă demnitate...

Ce aș mai putea să iți ofer ca să iți aduci aminte de mine?

Un dans? Sau poate.... poate un anotimp nou.. dedicat nouă....

Gand apasator....

Un om fricos nu are ce cauta intr-o lume plina de rechini....  Asta e senzatia pe care o simt de cate ori fac ceva ce imi place pe moment, dar apoi dupa o analiza indelungata, constat ca am gresit... Si imi vine sa retrag toate cuvintele graite sau scrise, sa sterg toate cuvintele infaptuite, dar e cam tarziu, ele au ramas deja prinse pe retina unui strain curios...

Zâmbesc...

Nu mai e un secret faptul că îmi place să zâmbesc... Ba chiar am progresat...Din atât de multe zâmbete a rezultat un râs continuu... Râd și când nu trebuie... Am ajuns să-mi doresc să mai plâng din când în când... Dar atunci când totuși lacrimi îmi învăluie obrazul ajung să fac exact opusul... M-am obișnuit să fac din tot o glumă... Dintr-un surâs pot rezulta multe... o iubire de-o viață, o notă proastă sau bună, o prietenie veșnică, o poezie frumoasă, sau o postare pe blog romantică...  Până și acum, când scriu aceste rânduri virtuale zâmbesc... pentru că trăiesc cu gândul că mâine poate fi și mai rău...Zâmbesc pentru că e cel mai simplu lucru pe care îl pot face....:) 

Zi de mai...

Mă plimb mereu pe același drum fără noimă, însoțită de gânduri aiurite, fără vreun reper spaţial sau temporal. Mi-e teamă de ce se va întâmpla mâine. Presimt că la colțul următor lumea se va prăbuși în fața privirii mele, îmi va fura zâmbetele lui drăgălașe si îmbrățișările... M-am străduit zile, luni întregi să reușesc să strâng praful acela de stele ce se împrăștiase pe tot cuprinsul nostru, și să-mi ridic visul la stele... l-am agățat de o steluță jucăușă ce sclipea stânjenită, pentru ca acum să umble desculţă prin înaltul minţii mele... Inima-mi e oarbă în fața ei... nu aude decât surâsul lui, glasul liniștitor...  Bate cu toată puterea, încercând să iasă la sclipirea soarelui timid de mai...  Schițat, totul pare anemic...  Însă curcubeul visului e doar el...  culoarea ce mă trezeşte dimineaţa sau seara mă îndeamnă spre tărâmul ascuns al speranțelor... Cuvintele nu-şi mai găsesc înţelesul în acest amalgan de trăiri... Trăiesc realitatea visând... Păstrez amintirle dragi într-un cufăr ascuns, iar pe celelalte le arunc în groapa de gunoi a minții... Deşertul acesta cotidian ce se creionează în faţa ochiilor curioşi mă sperie, dar parca atunci când un zâmbet de-al lui și privirea aceea caldă ori îmbrăţişarea lui îmi dă încredere în mine... 

Apus în umbră....

M-am aventurat într-un joc periculos al inconștientului, iar acum nu mai pot lăsa din mână cuvintele absurde...  Eram singură... regulile tipărite cu litere par imposibile azi... timpul le-a dezintegrat...  nu se mai văd decât urmele atingerilor ce au fost... Tipograful prevestea doar răsăritul de August, dar azi nu mă simt pregătită să văd nici măcar amurgul...  Vreau un tablou nou, pictat în acuarele de zâmbete, colorat de cerul în care îmi oglindesc zâmbetul când buzele mele varsă versuri melancolice...  O răceală stupidă îmi cuprinde oasele, îmi îngheață sângele si aerul din mine... Amintiri nedefinite încolțesc în minte, sunt uscate la  fel ca frunzele de la sfârșitul toamnei, se aștern calm pe o pătură de neîncredere...  Îmi imaginam atâtea piese legate de amurg, dar nu pot fi de această dată protagonista acestui scenariu amețitor, ies din decor şi mă aștern  într-un pat ce mi-a auzit de atâtea ori suspinul plânsului şi a gustat de tot atâtea ori lacrimile din întuneric... 

Apus în umbră...

Respir... Gândesc... Privesc... Nimic mai mult... Portocala amurgului învăluie tot peisajul în lumina aceleiași culori. Doar cerul a luat de la noapte un albastru-nchis. Criminalul sufletelor se topește în noaptea tot mai neagră. Departe, se aude clopotul tăcerii... Un râu de chipuri triste învăluie întreaga vale... După un copac se ascunde tăcerea.. Mi-a paralizat corpul printr-o atingere...  Cineva se holbează pe fereastră... Se uită afară la cerul care nu a fost niciodata albastru...  M-ai adunat, apoi m-ai aruncat din plăcere, m-ai folosit odată, și încă odată, m-ai abuzat, m-ai indus în eroare... Dar am alergat prin grădina ta, prin porțile trecutului... iar acum simt că pot striga ce vreau... Prefer să trăiesc într-o lume fără tine...  Scăpând din mâinile tale, acea seara mi s-a părut o mică atenție a destinului față de mine...

Atunci când...

Atunci când ploaia este singură și nu are pe cine să ude se contopește cu pământul turmentat de la atâta umezeală... Când gândurile nu au unde să zboare, se îngroapa în mii de ziduri scorojite, se acoperă cu puțin ciment și se înhumă unele pe altele... Când cineva nu mai visează, visele zboară pe  calea lui Dumnezeu... ajung acolo și li se dă o alta destinație... Când o scrisoare își pierde destinatarul ajunge să zacă într-o cutie ponosita si obosita până se va dezintegra total....  Când un fir de păr rămâne în urma ta, ști cu siguranță că el și-a vrut sfârșitul, era prea bătrân... Dar atunci când dragostea este risipită de o persoană, își va găsi singură alt loc...

Demon...

Tu ești demonul ce atrage pe cei ca mine, obosiți... Apari, îmi dai speranțe cumplite, și-apoi râzi și le distrugi...  Mănâncă-ți sufletul și pieri, demon rău! Pe-al meu sa-l ierți...  Eu am un suflet curat, în lacrimile-mi e-mbibat...  Prin lacrimi, prin tunete și ploaie, Un suflet se poate curăța.. Prin fulgere și seceri, se curață mormântul ce pentru tine e creat... Pleacă din a mea lume, și lasă-mă să cred în Dumnezeu ce m-a creat.. Distruge-mi visele, speranțele... Dar nu-mi fura ce am de preț... Nu-mi fura a mea iubire, Ochii-mi și păru-mi creț.. Nu-l lua de lângă mine pe copilul cel curat... lasă-mi ca amintire cel din urmă sunet drag... Sari odată pe fereastră, pleacă în lumea ta! În a mea n-ai ce să cauți, Demon rău, cu suflet drag!

Cu tine...

Când te văd vreau doar să dansăm, să te țin de mână și să plutim într-o lume imaginară în care suntem doar noi și tangoul murdar...  Și dacă totuși rămânem pe pământ, vreau să alergăm la mare, să ne plimbăm amorțiți pe faleză, să visăm la ceva apatic, și să ne purtăm ca doi îndrăgostiți.  Și cel mai mult aș vrea să cutreierăm lumea, să fim numai noi, doi copii prinși în război... Să culegem doar amintiri seci și să-mpletim cu ele un covor spre infinit.. care să ne poarte in lumea noastră...  Vreau să-ți fac portretul în scris, să te mângâi în vis, și să-ti vorbesc în amintiri... Vreau să-ți ating pleoapa, să-ți cutreier pieptul, să-ți distrug dorința de a mă avea... Vreau să pierim în marea plină de savoarea gândurilor pustii... Să te-alerg un ocean și-o mare, să te prind și să te trântesc, să te fărâmițez, să te compun într-un text divin, apoi să te trimit lui Dumnezeu... pentru că numai El știe ce să facă cu tine...

Trandafirul răvășit...

Mi-adulmeci mirosul.... Îmi atingi părul... Buzele mi le sorbi din priviri... Cu mine nu ai de ce să te miri... Mă despici în două...  Apoi mă închizi într-un cristal... Seara vi și mă vizitezi, mă spargi și m-aduni într-o cupolă transparentă... Mă hrănești cu respirația ta, mă-nvelești cu privirea ta... M-adormi cu o baladă ciudată, îmi sfâșii gândurile și amintirile și le-arunci la marginea orașului... îmi dezbini tot ce am creat,  îmi lași doar sufletu-mi mat. Ochii mei mi i-ai furat... privirea mi-ai aruncat-o-n lac. Acum sunt doar un trandafir adormit, dragostea-mi e-acum un mit, sclipirea mea a și pierit, odată cu ultimul ritm... Trandafirul zace răvășit, de ceva vreme, e prihănit,  Pare doar adormit sau pustiit...  Dar de fapt e doar mâhnit...

Pot...

Pot să-ți fiu alături, să dansez cu tine, să te țin de mână, să te îmbrățișez, să te mângâi sau să te ating.... Pot să știu ce gândești, pot să-ți pieptăn părul, pot să te ascult sau să te stresez, pot să fiu sclipirea din ochi-ți alburii, să fiu lacrima de pe obrazu-ți cenușiu... Pot să-ți cânt ceva, sau să-ți scriu o poezie, pot să te privesc... Dar oare pot să TE IUBESC?

Citește...

  Deschide o carte la pagina 8 si citește al VIII-lea rând.... :)  

Pot fi orice...

Pot fi orice vrei tu… o lacrimă, o picătură, un punct sau un cuvânt. Daca o lacrimă sunt pe obrazul tău aș vrea să alunec, să-ți simt respirația și tristețea ce-o emani. Să-ți fur sclipirea ochilor tăi verzi, să-ți captez oftatul și-n mine să-l prind. Dacă  într-o picătură m-aș transforma aș vrea să fiu picătura care-ți umple paharul, să fiu ultima pe care o înghiți ca să fiu savurată și mai mult. Să-ți simt căldura interioara și să mă contopesc cu al tău sânge roșu, să-ți alerg prin  vene. Dacă-aș fi un punct vreau să fiu punctul pe care îl pui dupa ce spui Te iubesc. Să știu că eu termin ce-ai spus, eu să-ți finisez fraza, și să-ți adulmec cuvintele. Dacă într-un cuvânt m-aș transforma aș fi numele tău. Pentru că m-aș auzi la infinit, m-aș striga pe mine...

Puzzle Viu...

Îmi las gura să zică prostii... Îmi las ochii să admire orice... Îmi las mintea să zboare oriunde... Îmi las sufletul să iubească pe oricine... Îmi las mâinile să facă orice... Îmi las picioarele să alerge oriunde... Îmi descompun corpul în bucățele mici ca să-ți fie ție greu să mă culegi și să mă prinzi într-un sac fără fund... Iar apoi să mă lipești ca pe un puzzle viu... Și să mă admiri ca pe o opera de arta...

..........................

A fost doar o furtună într-un pahar.... 

Amintiri...

Am intrat intr-o gaura neagra... M-au izbit jeturi de amintiri. Amintiri ale caror sentimente nu mai au pe unde evada...  Se preling usor pe corpul meu ravasit.. plin de gauri si sperante moarte... Traverseaza marea de lacrimi care ma inconjoara, apoi trec peste podul iubirii si ajung in sfarsit la poarta Castelului Speranta... In curtea lui zac mii de morminte in care sunt ingropate toate visele spulberate... Intra sfioase, cu pasii marunti... Reusesc sa patrunda si ajung in sfarsit in locul potrivit de unde nu mai au cum sa fuga... Am mai aruncat putin mortar peste zidul amintirilor de care avem atata nevoie... si le-am lasat sa putrezeasca acolo, vizitandu-le de cate ori aveam nevoie de putina dragoste si curaj.... 

Realitate....

  Stateam intr-o zi si ma uitam la o raza de lumina  care se prelingea indirect pe parul tau , datorita oglinzii din intreaga incapere. Te priveam cum te uitai la mine incercand sa iti dai seama la ce ma gandesc, dar si mintea ta te purta peste alte hotare... eram trista si mi-am dat seama ca nu reusesc sa dezvalui unicul tau  secret ce se ascunde in spatele ochilor verzi. Eu sunt un firicel de nisip in clepsidra timpului ... Iti place sa ma rotesti asa cum vrei, sa ma zdrobesti de toti peretii, iar apoi sa ma lasi sa cad rapid...