Sunt aici. Trăiesc şi încă aştept...

ascultă-mă.

Şi chiar nu-mi pasă cine eşti sau ce gândeşti atâta timp cât te vei aşeza aici, în universul meu confuz, plin de puncte diforme, fără vreo situare anume. Şi-ai să mă asculţi.. şi-ai să taci.. pentru că nu-ţi va păsa cine sunt sau ce gândesc.. Doar mă vei asculta, fără alte deviaţii sau virgule cu viaţă care să te-nfunde alt undeva.. Să nu-ţi mai pese de mine.. de asta nu am nevoie. Vreau doar să mă asculţi.. Poate să fredonezi ceva şi-apoi să te opreşti şi să mă asculţi iar. Altceva nu mai vreau. Nu-mi mai pasă. Fără alte lucruri banale.. Fără semne, fără aer, fără iubire.. Opreşte-te din ce faci să ascultă-mă. Apoi uită tot. Să nu mai ai nevoie de mine.. Să nu mai am nevoie de tine... Să nu mă mai asculţi. Să mă uiţi, să-mi uiţi fiecare cuvânt, să nu înghiţi nici o particulă din mine. Atât.. să pleci şi să mă laşi.. Dar mai întâi.. aşează-te şi ascultă-mă!

...şi-atunci iadul si raiul s-au prăbuşit sub tălpile mele... iar el era acolo.

...

“… ea îi puse un deget pe buze, şi ca pentru sine însăşi, murmură: – Să nu cerem niciodată nimic de la viitor” – Arthur Schnitzler

".. everybody in the world wants the same damn thing."

Şi asta spunea cândva cineva... Oare acum mai contează? Mai deschide cineva ochii şi în faţa acelui lucru de care toţi aveam nevoie cândva? Mai trăieşte cineva cu adevărat?

Şi-acum ştiu că nici măcar eu nu mă mai înţeleg.

"sunt doar eu, cea care ţi-a spus să pleci, cea care aşteptă să rămâi, doar eu.." - cineva

-Azi ieşi cu mine. Nu accept un refuz. Şi-a luat rapid geaca şi a ieşit trântind uşa. Eva a rămas mută, în acelaşi colţ, încercând să ascundă cravata ce îi atingea picioarele cu atâta ură şi dispreţ. Nu mai era ea, nu în camera aia, unde totul era străin, naiv şi confuz. Era prinsă între patru pereţi, o cheie o despărţea de libertate, o cheie şi un milion de ani... A stat acolo toată ziua. Avea doar un pahar de vin lângă din care mai sorbea din când în când.. un pahar de vin si o ţigară arsă. Nu-i părea rău de nimic.. o merita. Telefonul îi suna cu fiecare oră ce era atinsă de limba spartă a ceasului de pe perete.. nu avea putere să se ridice şi să îl ia. Pe la şapte el a ajuns acasă. I-a smuls un sărut apăsat şi i-a aruncat la picioare nişte pungi mototolite, pline de noroi. Ploua. -Asta o să porţi în seara asta. Nu era nimic nou. O rochie vişinie, simplă, mulată.. Niste pantofi negri şi o agrafă de păr subtilă. Şi-a aruncat pe faţă puţină pudră, şi-a uns buzele cu ruj roşu şi a încercat să facă un pas în faţa lui. -Eşti frumoasă, mult prea frumoasă în seara asta... A luat-o de mână încet şi a sărutat-o după ureche. Mirosea a fum şi a vin vechi.. Ochii îi erau două perle în lumina veiozei ce pâlpâia uşor undeva lângă pat.. A întins-o pe jos.. el era altcineva acum.. I-a şoptit cât de frumoasă este încă o data şi a lăsat-o cu privirea pierdută pe tavan. S-a dus în bucătărie şi a luat două pahare. A desfăcut sticla de whiskey brusc şi a turnat neglijent în cele două pahare. I l-a dat, au luat o înghiţitură, iar apoi s-au cufundat în jocul particulelor de alcool ce îi ameţeau cu fiecare secundă. A luat-o pe sus şi a urcat-o în maşină. Au dispărut în noapte, ea amestecându-se printre stropi de ploaie cu lacrimi în ochi.. În urmă rămâneau cuvinte moarte.. -Eşti aşa frumoasă în seara asta...

ultima suflare

Eşti doar al vieţii lung calvar
 Ce-apare şi suspină.
 M-aştepţi, te legeni pe trotuar
 Îmi injectezi morfină...

 Nu pot să scap, nu pot acum
 Nu când sunt din nou confuză
Nu când amintirea ta e scrum
Când cade ca o frunza...

 Te caut acum în mine
 Şi mă-ntreb ce am să-ţi spun
Când a lumii patrime
 Eu în viaţă-am să adun..

 Ai să mă laşi, eu asta ştiu
 Sunt doar a vieţii neagră zâna
O picatură-ntr-un sicriu
Atins de lacrimă păgână...