Amurg de iunie...

Credea că dacă va alerga altundeva, în altă lume.. îl va uita.. credea că dacă își schimbă hainele, stilul și accentul va scăpa de toată povara provocată de dor și tristețe pe care o duce de ceva timp.. Era doar ea.. ea și aerul, ea și stelele, ea și vântul.. era ea și-un scaun în fața unei mese goale, cu o ceașca de cafea în față, înfundată în disperare.. Era înconjurată de agonia unei seri negre, ca după o înmormântare.. când pietrele sunt reci, scânteietoare... Orice atingere a ceraceafurilor îmbibate cu mirosul lui și pătate de ceva scrum era ca un cuțit înfipt în corp.. Orice poză rămasă undeva în fundul dulapului îi provoca o moarte de câteva secunde.. Orice amintire o speria.. o făcea să plângă și să-i ducă dorul.. Cartea pe care au citit-o împreună.. în aceeași secundă... rând dupa rând.. în același timp.. stătea pe pianul prăfuit la care obișnuiau să compună piese pe care le îmbibau în cafea apoi le aruncau... Obișnuiau să scrie poezii pe care nu le publicau.. doar le adunau într-o carte, iar la sfârșitul fiecărei luni se duceau la locul lor secret și le îngropau acolo într-o cutie de metal.. Acum doar ea mai pășește pe-acolo.. Se duce să ude cu lacrimi sărate poeziile lor.. cu speranța că vor crește sentimente noi.. și că el se va întoarce..

A plecat.. el a plecat într-o noapte.. a plecat după ultima cafea băută împreună, după ultimul duș pe care l-au făcut... Era o noapte cu lună plină... razele se jucau încercând să intre și să se așeze pe patul lor plin de păcate.. se întreceau... vroiau să-i atingă și nu puteau... Ea a adormit.. El a plecat și i-a lăsat pe pragul ușii o petală de trandafir roșu.. O petala.. în asta consta dragostea și despărțirea lor... într-un punct degradabil din acest univers amețit.. Pe masa din bucătărie erau câteva pete de zaț.. și niște vase murdare.... atât... hainele lui nu mai erau... nici urmă de el... Și-a lăsat intenționat parfumul pe raftul din baie... Parfumul pe care ea i l-a oferit cu un an în urmă când a absolvit facultatea..Singurul cadou pe care el l-a acceptat.. Și-a luat tricoul pe care ea obișnuia să-l poarte atunci când compuneau aberații sau când se jucau de-a "Baba oarba" prin casă.. El o detecta după miros... ea după sunetul respirației..

Ea a încercat să plece undeva.... departe de umbrele lor.. departe de băncile ce le purtau amintirea săruturilor din nopțile de mai.. departe de "NOI DOI"... Însă nu a putut rezista.. Nu putea să nu se așeze iar pe iarba plină de declarații de amor adolescentine.. plină de atingeri ciudate... Nu rezista.. Avea nevoie de doza ei de tristețe.. de doza ei de amintiri sfâșietoare.. Casa ei era plină de oglinzi.. În fiecare zi se uita la un chip desfigurat.. la aceleași haine.. Nici urmă de machiaj sau alte prostii.. era ea.. ea cea trista.. fără un zâmbet pe buze.. Se privea și se întreba oare.. oare ce o mai doare?

În timpul unui amurg de iunie a ieșit din casă... Și-a schimbat hainele... Încerca o schimbare.. o nouă ''ea". Era un an de când el a plecat.. Și-a luat o rochiță dantelată... daruită de mama ei.... "Pentru o ocazie specială.." și-a spus... Și a plecat.. dar nu înainte să ia după ea parfumul lui... Și-a înmiresmat pentru ultima oară venele cu el... și-a luat ultima doză de parfum în plămâni.. menită să-i ajungă pentru tot restul vieții... S-a dus la locul lor secret... S-a așezat pe iarbă și a început să plângă... A vărsat parfumul peste primele poezii pe care le scriseseră împreună... Și-a pus acolo sufletul, dragostea și fericirea.. si a zăvorât-o pentru totdeauna... Apoi a îngropat la loc cutia... A pășit în lacul de lângă salcia ce le știa toate cuvintele pierdute în priviri... toate melodiile pe care reușeau să le fredoneze printre săruturi... Și a observat o umbră ciudată pierdută în undele lacului... o umbră care a prins-o de picior și a tras-o adânc în lac... Apoi au revenit împreună la suprafața într-un sărut umed... Da.. el se întorsese.. s-a întors dupa un an plin de chinuri... Arăta la fel... Iar ea... acum era ea cea veche... Cea de dinaintea plecării lui... Zâmbea.... Își căpătase iar fericirea... El era fericirea ei... Și-au dezgropat amintirile înveliți de o pătura albastră... Ea era îmbracată cu tricoul lui.. iar el mirosea exact ca acel parfum.. pentru că ce îi lăsase acasa era un fals... era o copie a celui mai frumos miros din aceast univers de miresme colorate..

Și-au reînceput infinitul cu doar o picatură de apă în timpul unui amurg tăios de iunie....