I. Suflet beat

Stăteam în gară şi-l aşteptam în acelaşi colţ ce duhnea a vin vechi. Purtam conversaţii interminabile cu beţivii despre ce-a-nsemnat regimul Ceauşescu şi cât de bine le era pe-atunci. Despre cum reuşeau să trăiască şi ei.. despre cum reuşeau să simtă. Să simtă aşa cum toţi cei fericiţi simt chiar dacă nu au nimic. Aparent. Ei reuşeau să fie … nu, nu fericiţi. E prost spus. Nimeni nu reuşea să fie fericit când securiştii te vânau mai ceva ca pe un trofeu.  Cu cât descopereau mai mulţi care erau împotrivă, cu atât mai bine le era lor. Reuşeau atunci să fie bine, sau măcar aproape. Acum nu sunt nici măcar rău. Se roagă de fiecare zi să le mai scoată în cale vreo monedă căzută din buzunarul unui student grăbit sau a unui bătrân ce şi-a pierdut vederea sau auzul.. se roagă de fiecare clipa să le ofere şi lor alta… erau zile în care nici măcar nu trăiau. De fapt… ei nici măcar nu trăiau. Asta e problema. Până şi supraveiţuirea e uneori buna. Ei se chinuiau să existe. Erau zile inexistente, până la urmă. Sau nu. Poate erau prea existente, poate îi loveau prea tare.  Acum au rămas c-o sticlă ce se umple în fiecare seara de la aceeaşi cârciumă din josul străzii, “pe datorie”sau din norocul ce se revărsa în urma unui bănuţ murdar găsit pe asfaltul ud. Erau zile în care ploua. Atunci găseau ceva în existenţă. Zile lungi de tristeţe, zile în care nici mie aerul nu mi-era de-ajuns... Zile în care până şi ei plângeau… plângeau de dor, îşi plângeau soarta, durerea, viaţa… îşi plângeau sticlele ce se goleau din câteva înghiţituri lacome. Atunci plângeam şi eu. Uitam de conversaţii şi dădeam mecanic din cap, fără vre-un sens anume. Doar îmi mişcam de sus în jos privirea, încercând să-i conving că-mi pasă, că sunt acolo pentru ei.. Până la urma.. mie chiar îmi păsa. Puteam foarte bine să schimb banca  sau să plec, pentru că ştiam că el oricum nu sosea. Dar continuam să merg acolo, în fiecare zi, la aceeaşi oră. Uneori ajungeam mai devreme şi ei nu erau. Nici sticlele lor. Apoi se făcea fix şi apăreau după vre-un colţ, din şanţul de lângă sau din pasajul subteran. Îmi zâmbeau diferit de la depărtare. Era de fiecare dată un zâmbet străin şi lovit de soartă. Era un zâmbet trist, platonic. Nici ei nu credeau în el. Trenul apărea mai greu. Când ajungea în faţa mea, nici măcar nu-mi observa tristeţea. Era o bucată de tablă ruginită totuşi. Ce ar putea observa ea? Zâmbetul meu o masca prea bine oricum. Fericirea mea era de mult dată dispărută, dar găsisem o mască înlocuitoare. Găsisem ceva bun, care înşela. De fapt… prea bun nu era. Dar lumea e naivă, superficială. Puteam să-mi desenez un zâmbet pe buze şi cu rujul că ei tot fericită m-ar fi crezut. Ah.. şi poate nebună. Apoi.. pe banca aia chinuită în jurul căreia domina un aer închis, duhnind a alcool şi a nepăsare, a praf şi a cărbuni, a fier încins şi a pietre.. pe banca aia a amintirii.. acolo închideam ochii pentru cateva secunde şi trăiam… trăiam în era în care mă lua de mână şi-ncerca să mă sărute. Eram reţinută... de parcă nu-mi aparţinea nimic din el. Eram străină în propria-mi lume... Ştiam că oricum nu există. Al meu nu era. Deschideam ochii şi ei erau tot acolo, dorind să zic ceva, sau măcar să trimit o undă din privire spre ei. Să-i fac frumoşi. Eram o nebună printre nebuni, o beţivă printre beţivi. Eu însă mă-mbătam cu viaţa. Ei cu vin vechi, stătut, diluat sau murdar. Eu le dădeam din mine, din existenţa mea. Ei nu-mi dădeau nimic. Poate doar nişte priviri şi dorinţa ca eu să fiu acolo. Îmi dădeau obişnuinţă. Nimic mai mult. Mi-era de-ajuns. Am scos mâna din buzunarul jachetei cu aceeaşi uşurinţă din fiecare zi şi le-am întins monezile alea murdare, tocite de atâtea amprente, de un auriu şters, bolnav. Bolnav de atâta lume… de atâtea mâini ce le-au atins. Ei erau bolnavi de lume şi de viaţă.. de soartă. Ei nu mai credeau în lume, nu mai credeau în noapte. Nu mai credeau decât în gri.

Ştii ce? Mi-e dor de mare.. de marea aia murdară, plină de alge.. mi-e dor de ea când e nervoasă, când muşcă din tine, când te vrea cu totul... Mi-e dor de dorinţa ei. Şi de nevinovăţia.. de ardoarea cu care îşi cere scuze retrăgându-şi valurile.. şi de repetarea aceleiaşi greşeli doar pentru că ştie că îţi place... că de fapt nu e o greşeală, că tu vrei asta... că valurile ei te iubesc.. că tu le iubeşti.. şi doamne.. cum le iubeşti.. Le iubeşti pentru că le laşi să intre în tine, să te dărâme.. pentru că tu ştii că le face placere... .. chiar mi-e dor de mare.

el

-Şi până la urmă ce e el pentru tine?
-Nu cred că ar fi trebuit să mă întrebi asta...
-De ce?
-Pentru că m-ai obliga să spun că el e viaţa însăşi.. M-ai obliga să invoc cuvântu' ăsta simplu, banal, gol, mic..
-Gol?
-Da. Gol şi mic. Pentru voi ăştia care nu iubiţi, înseamnă ceva peste infinit, ştiu.. El însă, pentru mine, e mai mult ca viaţa în sine. Eu iubesc. Eu ştiu să iubesc, nu ca voi. Şi atunci când eşti aşa, când eşti ca specimenul care se află în mine.. atunci viaţa e infimă. E mică, neînsemnată, proastă.. De-aţi şti voi.. Şi dacă aş zice că el e mai mult decât viaţa în sine... m-aţi face nebună.
-Cum? Cum e el aşa pentru tine? Cum e el viaţa?
-Voi.. naivilor, inapţilor.. Voi chiar nu iubiţi! El e pentru mine aşa de simplu... e aşa prin linişte, prin beţie şi întuneric, prin atingere şi strânsoare, prin umbră şi buze, prin mâini, piept, degete sau suflu. El e aşa atât de simplu... E aşa pentru aşteptare şi nefericire.. şi pentru fericire atunci când se întoarce.. Pentru chinuială şi răzvrătire, pentru frustrare... şi apoi iar pentru fericire.. El e aşa.. aşa mai mult decât viaţa... Doamne.. şi nici măcar nu se chinuie.