el

-Şi până la urmă ce e el pentru tine?
-Nu cred că ar fi trebuit să mă întrebi asta...
-De ce?
-Pentru că m-ai obliga să spun că el e viaţa însăşi.. M-ai obliga să invoc cuvântu' ăsta simplu, banal, gol, mic..
-Gol?
-Da. Gol şi mic. Pentru voi ăştia care nu iubiţi, înseamnă ceva peste infinit, ştiu.. El însă, pentru mine, e mai mult ca viaţa în sine. Eu iubesc. Eu ştiu să iubesc, nu ca voi. Şi atunci când eşti aşa, când eşti ca specimenul care se află în mine.. atunci viaţa e infimă. E mică, neînsemnată, proastă.. De-aţi şti voi.. Şi dacă aş zice că el e mai mult decât viaţa în sine... m-aţi face nebună.
-Cum? Cum e el aşa pentru tine? Cum e el viaţa?
-Voi.. naivilor, inapţilor.. Voi chiar nu iubiţi! El e pentru mine aşa de simplu... e aşa prin linişte, prin beţie şi întuneric, prin atingere şi strânsoare, prin umbră şi buze, prin mâini, piept, degete sau suflu. El e aşa atât de simplu... E aşa pentru aşteptare şi nefericire.. şi pentru fericire atunci când se întoarce.. Pentru chinuială şi răzvrătire, pentru frustrare... şi apoi iar pentru fericire.. El e aşa.. aşa mai mult decât viaţa... Doamne.. şi nici măcar nu se chinuie.