00.00

"Noi nu am fost invitaţi. Hai să mergem. Trec să te iau."

"Mă iei în pijamale?"
"Da. În braţe. În tricoul pe care îl porţi acum. E ăla roşu?"
"Da."
"Sexi."
"De unde ştiai?"
"Intuiţie masculină. Şi mi-ai zis că mereu dormi cu ăla. Vin în 15 minute."

Peste 15 minute fix mi-a sunat telefonul. Era ciudat de punctual, chiar şi pentru el. Am strigat pe geam cu o unda de disperare în voce. Habar nu am de ce. 

"Stai să mă îmbrac cu ceva."

"Ai zis în pijamale. Coboară odată."

"E frig."

"Şi?"

"Şi nu pot să ies aşa, doar în tricou."

"Prostii. Hai."

Era serios. Impasibil. Şi serios. Era impasibil faţă de frigul de-afară. M-am resemnat. Mă iubea. Aşa dezgolită cum eram, dezgolită de noi. Menţinea noaptea cumva, prin respiraţia lui sacadată. Făcuse eforturi să ajungă la timp. Ştiam asta. Şi el ştia asta. Dar era pentru mine, pentru ce eram noi. Îi tremurau pleoapele când m-a văzut. M-a luat în braţe când nici măcar n-am apucat să spun un bună sec sau orice altceva. Îi simţeam umărul amorţit sub coapsele mele albe. Simţeam cum tremurau şi ele la atingerea lui, cum tremura el, cu totul. Nu pentru că eram aşa grea. Sau poate eram puţin. Dar acum.. acum tremura pentru că era aşa bine să mă simtă aproape. Să mă simtă din nou aproape a lui toată. Nu zâmbeam. Habar nu am de ce. 

"Eşti frumoasă aşa, nemachiată, cu tricoul ăsta." 

"Da, sigur."

"Serios.. eşti frumoasă."

"Dacă sunt aşa, e pentru că tu zici."

"Prostii.."

Am tăcut. Am tăcut pentru că ştiam că spune asta aiurea. Inima îmi bătea pofticioasă. Mă întrebam dacă simte asta. Normal că simţea.. Cum altfel şi-ar fi dat seama că sunt speriată.. speriată de ce eram noi atunci, speriată de acel dacă... speriată de gândul că noi nu existăm acum. S-a aşezat lângă un bloc. Mă ţinea încă în braţe.. cu nevoia aia ucigaşă de a mă proteja... nu-şi slăbise nici strânsoarea. Mă susţinea cu aceeaşi forţă, cu aceeaşi încleştare a mâinilor sub mine. Nu-mi vorbea. De ce? Eram eu oare pentru el în clipa aia? Eram eu - eu aia a lui?

Eram? Tăcea. Radia frică, mi-o dădea forţat. Menţinea noaptea de-afară cu braţele lui. Suporta atâtea. Avea scrum pe umăr. Acum vedeam. Cum o fi ajuns acolo? Era scrum şi în părul meu blond. Tăcea. Era aşa apăsător. Aşteptam să spună ceva.. sau măcar să mă strângă mai tare.. sau să îmi dea drumul de tot. Nu a făcut-o. S-a ridicat şi odată cu el ne-am ridicat.

"Ce e?"

"Nimic. Ştii că eşti a mea."

"Normal."

Am plecat. Am plecat aiurea pe străzi. Încă mă ţinea în braţe.. Cu aceeaşi strânsoare. Desena prin aer cu trupul meu inimi pe care avea grijă ca o dată facute să nu le mai atingă a doua oară. 

Frică.

                   Nu e oare singurătatea cea mai înverşunată frică a noastră? Nu e nimicul, frica de nimic cea care ne omoară? Nu e dragostea singura scăpare? Nu e ea, oare?  Nu după ea fugim toţi, mai rău ca după viaţă? Doamne cât alergăm şi cât încercăm s-o prindem, să prindem dragostea şi să fie doar a noastră. Nu e ea totuşi cea care aduce nimic atunci când renunţăm s-o mai căutăm doar pentru că nu e timp? Nu e timp.. nu e timp de nimic. Nu e ea cea care aduce singurătate, care te aruncă în singurătate? singurătate.. cum sună... o particulă singură într-un univers plin. Dragostea, aşa singulară cum e, ne omoară, lipsa ei, singurătatea şi frica, nimicul însuşi.. Asta ne omoară.. nimicul. Nu e dragostea un fel de iad camuflat în fericire?

Mă uit uneori la părul tău ars...

         Mă uit uneori la părul tău ars şi mă întreb cât soare a strâns în el, mă întreb cât mai are de cules în continuare. Ce s-ar fi întâmplat dacă mi-aş fi găsit sfârşitul înainte să-ţi întânlesc părul? Ce s-ar fi întâmplat dacă nu l-aş fi văzut cum face cunoştinţă cu noaptea?

            Aş fi simţit vidul.. asta s-ar fi întâmplat, iar lipsa părului tău m-ar fi izolat de restul vieţii, iubito..

Jumătate străină

Stăteam împreună sub acoperişul inundat de ploaie, sub acoperişul pe care plângea lumea... Nu îndrăznea să mă atingă.. de parcă toate serile petrecute aici, în minunatul Paris, însemnau nu mai mult decât nişte simple priviri aruncate pe stradă între doi necunoscuţi ce ascund părţi de suflete triste. Eram doi necunoscuţi până la urmă.. doar pentru că am stat în acelaşi compartiment 73 de ore, din Braşov până în Paris, nu-nsemna că ne iubim sau că întreaga noastră viaţă s-a combinat strict într-un tot, că din două s-a făcut una. Nu.. asta era nimic, noi eram nimic. Şi totuşi gândul că mi-ar putea atinge buzele mă provoca..nu în felul ăla erotic.. nu, nicidecum. Voiam doar să îl cunosc, iar în acel moment asta era cea mai sigură modalitate.. cea mai rapidă, incontrolabilă, nedefinită, reală... Probabil că m-aş fi îndepărtat dacă ar fi micşorat dâra de aer dintre noi, probabil aş fi fugit... dar Doamne, îmi doream atât de mult, îmi doream să fie acolo altfel... Nu ştiu când s-a consumat ultima clipă în care buzele noastre îşi păstrau integritatea singulară. Nu ştiu cum s-a întâmplat. Ce era clar înainte, devenise improbabil, incert, de nedesluşit, de nedefinit. Nu mai exista ploaie, acoperiş sau trupuri. Erau doar buzele noastre ce se atingeau umil, cu părere de rău parcă, cu scuze. Mi-a sărutat colţul drept al gurii, şi a continuat în mişcări circulare. A zâmbit şi a eliberat-o. Urmăream mişcările lui în deplinătatea conştiinţei, eram lucidă, ştiam ce vrea, ce îşi doreşte. Simţeam cum pierdea vremea uneori în dansul lor nebunesc, simţeam pulsul şi dorinţa. Le simţeam fericirea de a fi acolo, fericirea de a împărţi acelaşi aer cu buzele mele. Simţeam cum voiau mai mult, cum nu s-ar fi dezlipit. Îmi săruta buzele pe rând, din ce în ce mai rapid, din ce în ce mai apăsat. Îmi săruta gura întredeschisă, o săruta fără să ştie ce face. O săruta de parcă ar fi fost născut doar pentru asta, de parcă s-ar fi născut doar ca să îmi sărute buzele. S-a oprit pentru o secundă ca să prindă puţin aer, apoi şi-a reluat jocul. Nu-şi putea lua ochii, buzele sau viaţa întreagă de pe buzele mele. Totuşi le-a eliberat şi m-a transformat iar într-o străină... într-o jumătate de străină căci buzele noastre se cunoscuseră cât pentru toată viata şi înţeleseseră că le e bine doar dacă sunt cu desăvârşire unele altora.. 'pdp'

Cerul era de un albastru vanat de parca se culcase deja. Era doar ora 6 intr-o seara de octombrie. Nimic diferit. Poate doar eu. Ma durea ce se intamplase. M-a adus acasa . Am intrat in cabana mea adormita de aerul rece de afara. Marea parca se apropia lasand in urma deasupra ei dara lunii de argint topit. M-am apropiat de fereastra dormitorului meu. Am aruncat bluza pe jos, in cadere lasand in urma izul parfumului metalic pe care il purtam. M-am trantit goala pe patura de jos. Ma simteam frumoasa pentru intaia oara doar pentru ca eram singura. Am iesit pe fereastra. Dupa masina din fata se vedea o dara de fum urcand in dans spre cer, de parca ar fi vrut sa prinda luna de mana. Cineva era acolo. Ma intrebam daca nu era chiar el, daca nu m-a vazut goala. Mi-ar fi placut, dar fara ca eu sa stiu. Am zambit ca un copil si mi-am asezat capul pe perna. Nu stiu cand am adormit si de ce eram asa fericita dintr-o data. Nu stiu de ce eram asa fericita ca ma parasise cand sufletul meu plangea.

Mă gândeam să scriu ceva care să nu supere pe nimeni, ceva ce nu răneşte, ceva făcut din nimic, aproape invizibil, ceva ce va putea fi uitat mai repede faţă de tot ce am scris, ceva ce nu va putea fi gustat, iubit sau urât, adorat sau aruncat. Aş fi vrut să scriu ceva pentru nimeni, ceva pe care nimeni să nu şi-l însuşească. Aş fi vrut de fapt să păstrez asta pentru mine, pe o foaie, undeva într-o cutie udată de ani. Să îl găsesc târziu şi să nu râd sau să plâng sau măcar zâmbesc. Să nu simt nimic. Aş fi vrut să nu apăs pe taste în seara asta, ca să nu vă dau vouă ceva, nu de alta. Dar am s-o las baltă. Deja e prea târziu. Apăs pe butonul "publicaţi". Ah, voiam să îţi aduc aminte.. mai ştii cum nu îţi plăceau nuanţele de portocaliu?

Tigari sau buza mea de sus

Eram întinşi pe canapeaua mea desfacuta, cu cearceafuri dezordonate si perne aruncate pe jos. Ma tineai in brate si zambeai anemic. Aveai camasa desfacuta la primii doi nasturi si iti aruncasesi cravata pe jos. Gulerul tau era murdar de fond de ten si purta amprenta buzelor mele rosii. Nu aveai ceasul la mana. Ne uitam pierduti pe tavanul nostru fara culoare, cu bucati cazute si filme scoase din cinematografe. Nu mai radeam de data asta. Ai luat o tigara din sertarul de langa pat si ai batut-o usor. Mi-ai dat chibritul si ti-ai indreptat fata spre mine. Am intins mana obosit spre fata ta, apoi am aprins batul si l-am indreptat spre ea. Am auzit cum tigara se freca de buzele tale vinetii, cum se infrupta din placere si cum te facea sa o vrei mai mult. Ti-am smuls-o din gura si am aruncat-o undeva langa. Apoi am lasat buza mea de jos sa ii ia locul, am lasat-o sa se chinuie, sa fie chinuita si sa chinuiasca. Mi-ai prins mana dreapta sub gatul tau si m-ai lasat sa imi arunc parul peste pieptul tau. Atunci m-ai pus sa iti arunc in strada camasa. Duhnea a dimineata si a ploaie, a fum si a parfum de femeie, a dragoste si oboseala. Te-am zgariat pe omoplatul stang si ai inceput sa razi. Ti-i infasurat bratele in jurul taliei mele si ti-ai lasat buzele sa se odihneasca pe gatul meu. Acum radeam la aceleasi glume si imparteam aceleasi molecule de aer, aceeasi camasa si aceeasi dragoste. Acum stateam alungiti pe canapeaua mea desfacuta, dezordonata si acoperita de doua trupuri murdare de scrum. Ti-am aprins alta tigara, dar pe asta ai aruncat-o si ai inlocuit-o cu buza mea de sus, fara ca macar sa iti ceara asta.