00.00

"Noi nu am fost invitaţi. Hai să mergem. Trec să te iau."

"Mă iei în pijamale?"
"Da. În braţe. În tricoul pe care îl porţi acum. E ăla roşu?"
"Da."
"Sexi."
"De unde ştiai?"
"Intuiţie masculină. Şi mi-ai zis că mereu dormi cu ăla. Vin în 15 minute."

Peste 15 minute fix mi-a sunat telefonul. Era ciudat de punctual, chiar şi pentru el. Am strigat pe geam cu o unda de disperare în voce. Habar nu am de ce. 

"Stai să mă îmbrac cu ceva."

"Ai zis în pijamale. Coboară odată."

"E frig."

"Şi?"

"Şi nu pot să ies aşa, doar în tricou."

"Prostii. Hai."

Era serios. Impasibil. Şi serios. Era impasibil faţă de frigul de-afară. M-am resemnat. Mă iubea. Aşa dezgolită cum eram, dezgolită de noi. Menţinea noaptea cumva, prin respiraţia lui sacadată. Făcuse eforturi să ajungă la timp. Ştiam asta. Şi el ştia asta. Dar era pentru mine, pentru ce eram noi. Îi tremurau pleoapele când m-a văzut. M-a luat în braţe când nici măcar n-am apucat să spun un bună sec sau orice altceva. Îi simţeam umărul amorţit sub coapsele mele albe. Simţeam cum tremurau şi ele la atingerea lui, cum tremura el, cu totul. Nu pentru că eram aşa grea. Sau poate eram puţin. Dar acum.. acum tremura pentru că era aşa bine să mă simtă aproape. Să mă simtă din nou aproape a lui toată. Nu zâmbeam. Habar nu am de ce. 

"Eşti frumoasă aşa, nemachiată, cu tricoul ăsta." 

"Da, sigur."

"Serios.. eşti frumoasă."

"Dacă sunt aşa, e pentru că tu zici."

"Prostii.."

Am tăcut. Am tăcut pentru că ştiam că spune asta aiurea. Inima îmi bătea pofticioasă. Mă întrebam dacă simte asta. Normal că simţea.. Cum altfel şi-ar fi dat seama că sunt speriată.. speriată de ce eram noi atunci, speriată de acel dacă... speriată de gândul că noi nu existăm acum. S-a aşezat lângă un bloc. Mă ţinea încă în braţe.. cu nevoia aia ucigaşă de a mă proteja... nu-şi slăbise nici strânsoarea. Mă susţinea cu aceeaşi forţă, cu aceeaşi încleştare a mâinilor sub mine. Nu-mi vorbea. De ce? Eram eu oare pentru el în clipa aia? Eram eu - eu aia a lui?

Eram? Tăcea. Radia frică, mi-o dădea forţat. Menţinea noaptea de-afară cu braţele lui. Suporta atâtea. Avea scrum pe umăr. Acum vedeam. Cum o fi ajuns acolo? Era scrum şi în părul meu blond. Tăcea. Era aşa apăsător. Aşteptam să spună ceva.. sau măcar să mă strângă mai tare.. sau să îmi dea drumul de tot. Nu a făcut-o. S-a ridicat şi odată cu el ne-am ridicat.

"Ce e?"

"Nimic. Ştii că eşti a mea."

"Normal."

Am plecat. Am plecat aiurea pe străzi. Încă mă ţinea în braţe.. Cu aceeaşi strânsoare. Desena prin aer cu trupul meu inimi pe care avea grijă ca o dată facute să nu le mai atingă a doua oară.