Cutreiera-mi mintea asa cum vreau eu, in zbor pueril.

Si totusi tu crezi in amintiri penibile... Nopti se scurg... Amintirea lor ramane in cateva pahare de vin prea vechi... Imi zambeai prin fum si calcai pe tigari arse de penibilul amor.. Iti stateam in spate.. si-am inceput sa te destram.. Si totusi paharele plangeau.. stiau ce-o sa se intample.. Si te cautau, vroiau sa strige si tremurau.. se spargeau in chinuitul vant ce se strecura prin niste jaluzele arse. Ochii mei te minteau cu lacrimi ruginite... Eram indragostita.. Nu.. nu de tine. Ii zambeam.. Iar tu ma priveai si ma credeai nebuna... ma iubeai, nu? Aah.. si cat de mult.. Si acum ce ai? Amintiri infundate de o nebuna... Esti doar un decor cu care fumez saruturi.. Si m-arunc in usa poftei tale.. ma fac nebuna si incep sa plang.. fluier fals.. Si dau timpul inapoi cand soarele atinge tarmul.. Si totusi te sarutam ca o minciuna.. ce-aveam de pierdut? Alt sentiment strivit? Ah.. am avut atatea incat ce inseamna inca unul? M-am plictisit de noi. Si mazgalesc poze.. Iar paharele de vin plang.. tu inmoi tigari in cuvinte murdare aruncate-n cantece de-alcool.

Și de ce ne tot mințim?

Și de ce ne mințim? De ce nu suntem sinceri cu noi înșine? E așa greu? Ne ascundem după o bucată de conștiință lipsită de adevăr.. și o punem în față.. și mințim.. mințim ușor fără pic de milă.. Și totuși.. de ce mințim? E cel mai ușor lucru, nu? Îți înșeli sentimentele... îți înșeli mintea, fugi de tine, fugi de noi... fugi de adevăr.. Iar la final te simți ca un hoț care simte nevoia să fugă aiurea.. Fugi aiurea de tine.. Și la un moment dat... te închizi singur... Și dai de singurătate.. te împrietenești cu ea.. și iar te minți.. pentru ca ai prieteni... dar refuzi... refuzi să prinzi adevărul de mâna...

Si totusi traiesc intr-un vis

Plin de amintiri penibile

Traiesc intr-un ciudat abis

Plin de cuvinte solubile.

Si iau trenul spre necunoscut

Ma urc intr-un vagon fierbinte

Calatoresc iar in trecut

Pasesc intr-un tunel cuminte.

Iar undeva in departare absurda

Captusita cu-n pachet de unt

Un fluier vechi asculta

Romanta pierduta a unui suflet mut.

Și de mine cine mai are grijă? Cine îmi redă speranța? Pe mine cine mă mai iubește? Și cine îmi mai ridică mâna într-un sfios nor de fericire? Cine? Nimeni... nimeni... Sunt înconjurată de nimeni. Vreau atât de mult o respirație străină după care să zbor... De ce nu-mi răspune nimeni când țip în mine? Și ce? Eh.. am să-nvăț să mă ajut singură, am să-mi dau singură mâna.. așa ca o nebună. Am să ma iubesc singură...