Isteria plecării. Un zgomot, "marele zgomot", o privire, un murmur, o mişcare. Te ridici. Oasele trosnesc. Pleci repede. În momentul ăla altceva nu mai contează sau nu mai vrea să conteze. Uiţi tot şi gata. Toată fiinţa ta se concentreză în acea uşoară mişcare. Plecarea. Plecarea spre uitare. Totul e uitare până la urmă. Timpul e uitare. Apoi vine simţul comun şi îţi aminteşte de existenţă. De existenţa ta si de cum plecarea nu e sfârşitul. Dar îşi aruncă filozofii gândurile pe asfalt şi stai să le citeşti în fatalitate inertă. Şi afli că, de fapt, dacă tu, moleculă independentă de restul, îţi doreşti asta, atunci plecarea poate fi sfârşitul.
Şi sfârşeşti ceva doar pentru că te ridici şi pleci dintr-o cameră. Beţivii mei mă aşteaptă. Măcar ei.
