..

acum 3 zile - a 15-a suflare spre infinit....

pa.

M-am săturat. Nu mai pot. Nici măcar nu mai vreau să pot. Tânjesc dupa acelaşi pat plin de amorţeli şi închipuiri penibile ce mă răscolesc în neştire. Banca chinuită de atâtea înjurături ascunse şi scrijelită cu versuri dintr-un amurg de pe cărări ale vieţii bete de nepăsare îmi susţine coatele iritate de trecut. E o alta ora de mate sclifosită, plină de ecuaţii cu numere ilogice ce nu mă caracterizează. Sunt doar alte priviri în jurul meu, priviri ale fiinţelor aparent fără suflare ce stau parcă şi numără electronii din aer încercând să mintă că nu se holbează la ciudata din banca a doua. Mă acaparează prostesc. Suspin iar şi îmi aţintesc privirea pe tabla verde, mânjită de praf de cretă amestecat cu apă. Zgomotul care plasează în spaţiul meu cele 10 minute de linişte îmi izbeşte timpanele. În sfârşit..
Gata.. după asta gata. Am să fug. Nu mai vreau. Pa.

-Fumează-mi privirea, altceva nu mai ai ce. Ce? Tot nu îţi convine? Nu e de-ajuns? Mi-ai distrus fiecare bucăţică cu zâmbetul tău amorţit şi încă nu eşti mulţumit. Ce-ai vrea să mai fac? M-ai fumat toată, m-ai tras adânc în piept şi gata.
-Şi ce? Parcă nu ţi-a plăcut.

- Eu nu sunt al doilea plan. Tu nu înţelegi? Nu sunt iaurtul pe care îl mănânci dupa ce ţi s-a terminat ciocolata. Nu mai încerca să mă convingi că sunt singura care contează. Să pleci de-aici şi să mă laşi!

Şi am terminat tot ce am început cândva. Nu mi-a fost greu pentru că ştiam de la început ce se va întampla. Am evadat din minciună. Şi mă simt bine. Nu mă mai sună nimeni acum doar cănd se plictiseşte sau când are chef să audă nişte cuvinte timide spuse de altcineva. Iubitule, nu mai sunt pătura pe care dormi atunci când perna a căzut din pat.

Eu nu mai sunt.

Spatiu si timp in care nu mai exist. Am ajuns aici. E altfel. E plin de sentimente rupte. Nu mai plec. Aici e bine. Nu ma mai cauta. Sunt pe planeta nepasare.