Si daca ne-am iubi, am apartine noi atunci unul altuia? Sau intreaga noastra existenta ar depinde, ca si pana atunci, de aer? Dar daca plamanii ar inceta sa respire, si iubirea ar persista, atunci ai fi al meu si eu a ta? Si daca dragostea noastra ar muri, am inceta sa apartinem cuiva? sau ar fi o pauza temporara ca sa ne refacem plamanii?.. nu de alta, dar se strica si ei de la atata iubire fumata. Sa spunem insa ca dragostea noastra ar fi vie si ca nu s-ar satura de noi, atunci am putea oare sa primim un cerificat de proprietate asupra noastra? Unul limitat, care sa nu ne dea voie decat sa ne iubim. Si atunci as fi si eu sigura ca fumatul de dragoste e benefic. As fi si eu sigura ca pot sa te iubesc doar eu.

Lumea de-afară e închisă în mine. Și culoarea ochilor tăi e pigmentul ce colorează pământul. Am substanță radioactivă în fiecare celulă, și de vei ieși de-acolo, din adâncuri, de-acolo, de unde te-am închis, să știi de-acum că universul va exploda. Pentru că ești nucleul micii mele fabrici de pericol.

Până și dragostea e pe fugă.

Și-am aflat că dragostea e totul, și totuși e nimic. Și că ea există la fel de mult cum nu o poți vedea. Și ca nu are aripi. Că aleargă, și de-asta îi ia să ajungă atât de mult timp la unii din noi uneori. Și totuși ajunge, cu mari pauze, uneori doar părți din ea, că și le mai pierde pe drum, dar când realizează, se întoare să și le recupereze, iar noi iar așteptăm. Uneori ajunge la persoana greșită, și atunci își schimbă GPS-ul, sau harta, sau orice folosește ea. Și aleargă iar... Dragostea e mereu pe fugă până își găsește "persoana".. până și ea e pe fugă...

Oh, și toate aceste seri pe care le consum cu litere pe niște foi, toate aceste seri în care speram să vii, tu, al dragostei trubadur străin.. au dispărut în noapte. Și s-au dus pe lună. Și m-au lăsat aici, o nebănuită ființă ce cerșește iubire. Și când am interzis într-un final accesul, când mi-am zăvorât inima cu ceva, când am dat foc la tot ce a fost, ai apărut și tu, ca și cum totul ar fi fost un banal apus de soare de iunie. Că alea mereu sunt frumoase, și se banalizează. Și mi-ai zâmbit nevinovat, și te-ai așteptat să te las înauntru. Ei bine, află că porțile s-au ferecat, că am înghițit cheia și că pentru tine accesul e interzis. Și acum pleacă. Mulțumesc. :)

Și-avea să uite de orice existență a lumii vii, avea să se închidă între paginile aceleiași cărți și să adoarmă între aceleași rânduri.

Uite cum se vede frigul pe la încheieturile geamului.

Mă iubești mai mult. Și mă gândesc cum s-ar auzi pârâitul pick-up-ului în surdină, în camera ta cu pereți albi. Cum aș întinde scrumul tău pe pielea mea goală. Cum ar rămâne umbra mea impregnată pe cearceaful tău ce contrastează adânc cu pereții goi, pe care se distinge urma spatelui meu sub izbitura de-aseară. Si ceașca de cafea vărsată pe covor. Și cum m-ai uitat în noaptea aia. Că tot mi-am amintit de asta. Când aveam șalul ăla aruncat pe umeri peste geaca de piele. Că știi ce frig îmi era. Și cum a început să plouă, cum mi-a împrăștiat creionul de la ochi pe toată fața. Cum am coborât din bloc și am zâmbit. Și cum ploua.. doamne, cum ploua! Cum am început să tușesc, și cum mi-ai sărutat picurii de pe obraz. Cum mă strângeai în brațe. Pentru ca auzeai cum dinții își făceau dansul în gura mea de atâta frig. Cum m-ai întrebat de ce port mereu negru. Și cum ți-am răspuns cu silă... Dar aici n-am să reproduc, pentru că tu ar trebui să îți aduci aminte. Și cum am plecat. Și cum inima mea a rămas fierbinte. Că doar ea mai era. Și cum nu m-am mai întors. Și cum tu ai rămas. Și eu am plecat...

Versuri.

Întind mâna spre tine speriată,
De vreun gând ce poate fi ameţitor,
Ce prin mintea ta are să treacă
La auzirea şoaptelor de dor.

Te-aştept în cameră să te iubesc,
Să-mi cânţi tu mie ciudate poveşti,
Sub luna neagră uşor să mă topesc,
Să devin una cu minciunile lumeşti.

Şi printre ape să-mi dizolv iubirea,
Să uit de tine şi de-al tău păr blond,
Să fiu frumoasă exact ca nemurirea,
Ce se-ascunde după-al paşilor fond.

N-am să te uit pe tine, suflet viu,
Şi-am să-mi plimb umbra printre pomii goi,
Am să te transform în al dragostei fiu,
Să rămânem iubite cândva noi doi.

Știi?

Mai știi cum îți strigam numele disperată astă iarnă? M-ai auzit de-acolo de unde ești? Cum am călcat peste mormântul tău fără flori, cum am țipat prin cimitir, cum m-am trezit brusc și am răsuflat greu. Cum totul a fost un vis, cum te-am găsit lângă mine, îmfășurat în cearceaful alb pe care mi l-ai smuls de pe mine azi-noapte. Cum te-am lovit și te-am amețit de la atâtea săruturi ca să mă asigur că ești viu, că trăiești, că nu ești doar o iluzie ce a poposit în patul meu. Cum m-ai sărutat pe buze, pe gât, pe frunte și pe umărul drept, exact în ordinea asta și te-ai dus să faci cafeaua. Cum am băut-o împreună în pat, cum am înmuiat în ea dragostea. Cum ne-am spălat pe dinți împreună, mânjind oglinda de pastă mentolată, lăsând zoaie lungi de apă. Cum ne zâmbeam, așa ca prima oară pe coridorul școlii. Cum m-ai studiat în timp ce îmi luam dresurile pe mine atentă să nu agăț vre-un fir. Cum mi-ai tras ușor fermoarul fustei și ți-ai lăsat mâna peste coapsa mea înfrigurată. Cum m-ai ajutat să-mi închei cămașa și cum m-ai trântit peste tine. Cum rândeai de mine când încercam să-mi întind pe pielea feței puțin fond de ten, să-mi ascund goliciunea sufletului. Cum a plecat la liceu copila din mine.. Ai privit transformarea mea. Nu mai eram fata lângă care adormiseși aseara... Eram o ființă micuță, ținându-se de mână parcă cu fratele mai mare. Dar noi știam adevărul. Mi-ai smuls un pupic în fața porților pe care și tu urma să intri mai târziu. Pentru că eram amândoi copii. Îți mai aduci aminte oare? Sau... știi să citești viitorul? Pentru că, doamne, știu că așa se va întampla.

E frig

E dimineață și mă sperii de frigul ăsta nenorocit de-afară, de sub pătura mea pătată de cafea, de cel din sufletul meu. Peste tot e gheață, una invizibilă, dar inevitabilă, pentru ca singurătatea asta din aer s-a infiltrat peste tot. Hefaistos nu și-a făcut treaba, a stins focul de pe pământ, focul ăla care aduce căldura. Atlas ne-a depărtat planeta de bila de foc din univers, a făcut să fie frig. Ce-i și cu zeii și titanii ăstia? Și-au injectat doza de răutate ca și toate resturile astea de ființe care mă înconjoară? E așa frig aici... e frig și parcă simt cum fiecare celula intra în hibernare. Ca să nu mai simtă nimic, nu de alta. Dar creierul ăsta tălâmb nu înțelege că ar fi mai bine să apese și el pe butonul de Standby, să ia o pauză, să își revină. Nu, lui îi place durerea aia cu care s-au obișnuit toți, ca de', din aceeași materie suntem făcuți cică. Hai să luam o pauză, că e frig. E frig la mine-n suflet, nu mai are cine să-ncălzească zona. Umărul meu e rece și gol, și pielea lucește. Am chef de o baie lungă, o cadă cu apă fiartă și spumă. Și de întuneric. Pentru ca dacă tot e frig, măcar să aibă un motiv. Să dispară soarele, și noi să mai trăim o zi. Să își dea seama toți ce-nseamnă să îți numeri orele în care mai poți respira aer rece, în care să-i mai vezi pe toți spunându-și cuvinte de amor.. ieftine, adevărat... și mincinoase... dar s-o lăsăm așa.. cuvinte de amor. Să murim, și să zâmbim așteptându-ne moartea, să fim pregătiți de ea, nu să ne surprindă, să nu vă surprindă, că eu una sunt conștientă că o să mor. Ca să bântui printre voi, să vă râd în față. Nu v-așteptați la vreo parte drăguță la mine când veți trece dincolo... Acolo nimeni nu mai conduce.. Și de-abia atunci o să realizați ce-i viața de fapt, și cum ați irosit-o voi în minciună. Că viața voastră nu e viață. O viață nu se consumă cu momeli. Am să vă închid porțile în față, am să vă prind între ele, așa pe jumătate, până să intrați cu totul.. ca să simțiți și voi ce e aia trădare... Până atunci.. am să fiu așa cum sunt acum, cu sufletul înghețat de frigul de-afară.

:)

Dragostea o văd în nimic. Dar în dragoste, până şi nimicul e ceva. N-aş numi dragostea o boală, ci doar o nebunie pe care creierul şi-o permite a fi doar a lui.

Alternosfera-Cincisprezece sute

"Poate cândva adresa ta va fi pe uşa mea.... "

de ce?

Spune-mi iubitule de ce tot pleci şi vii? De ce-ţi fumezi ţigara şi-o arunci lumii? De ce nu poţi să stai, să mai aşepţi să-mi iau rochia pe mine şi să fug cu tine? De ce tot pleci tu singur lăsându-mă în urmă? Unde-i cafeaua ce dimineaţa eu ţi-o las când soarele veghează frumuseţea mea, copila ce-ţi stă-n cale, cea din lumea mea.. De ce nu stai să-aştepţi, să-i laşi să sară-n aer, să plutească singuri, să rămână-afara? Aruncă ţigara, şopteşte-mi iubire, lasă-mi amăgire în a mea privire.

M-aş iubi..

Şi dacă eu aş fi băiat nu m-aş iubi pentru felul în care arăt, pentru felul în care zâmbesc, pentru hainele lălâi pe care le port sau pentru cum privesc lumea... M-aş iubi pentru felul în care îmi beau cafeaua dimineaţa, cum mă aşez pe un scaun sau cum m-aş privi, de parca bărbatul-eu este întreaga mea lume. Mi-aş iubi degetele şi oasele, buzele care cer mereu alte buze, bucăţelele de metal ieftin pe care le port la gât.. M-aş iubi pentru cum m-aş respinge din prima, şi cum nu mi-aş da o a doua şansă. M-aş iubi pentru că sunt eu, aia sâcâitoare, pentru umărul dezgolit, pentru buclele mele ce se preling pe sâni într-o dimineaţă de iarnă când nici puloverul din lână nu îmi mai ţine de cald, pentru scrisul meu dezordonat, pentru cum ador întunericul şi cum mă ruşinez când sunt în faţa băiatului-eu nemachiată, pentru că m-aş descoperi mai mult, pentru că faţa mea nu ar mai exprima seriozitatea aia.. chipul meu ar fi o copilă lăsată în mijlocul pădurii, nesupravegheată, speriată, singură... M-aş iubi doar pentru că exist, cu toate nimicurile ce mă definesc.... Pentru asta m-aş iubi!

(inspirat din cartea M. R.)

Nu mai sunt cai albi...

Tata mi-a spus: "Ştii de ce nu prea mai exista Feţi Frumoşi? Pentru că au cam dispărut şi caii albi..." Cam aşa e... s-au gândit că e mai bine să se transforme în zmei, să zboare pe dragoni de care toţi se tem. Caii au dispărut, la fel si Făt Frumos.. Cosânzenele au rămas în urmă, devorate încet de vre-un balaur. Hah! Unde sunt poveştile alea? De ce au renunţat la ele? De ce nu mai iubeşte nimeni? De ce au plecat caii albi? E numai vina lor! De-aia a murit şi Făt Frumos. De-aia suferă atâtea Cosânzene...

Vreau să-mi aduci fluturi în stomac şi să mă iubeşti.

Sorb din cafeaua cu miros de dimineata, de soare si de iubire.

Precipitatul iubirii.

Spuneau azi-noapte la radio ca au găsit o nebună care cânta pe străzi la unşpe noaptea şi îi striga numele unuia. Râdeau de ea. Era pe undeva, printr-un oraş mic. Striga ceva ce începea cu "A", dar nimeni nu-i desluşea restul literelor din vocea răguşită. Se învărtea în ploaie aiurea, de parcă încerca să evite picăturile. Ha! Ce proasta! De parcă ar fi posibil să nu se ude.. de parcă el ar veni. El stă probabil în faţa televizorului şi cască, sau la calculator. Probabil că se va căsători cu pixelii. Va avea un harem. Iubire.. ce ştia ea, naiva? Credea că e de-ajuns să iubească doar ea. Aşa că alerga pe străzi noaptea. Şi cânta ceva de la Vama Veche. Se iubea cu vocea lui Chirila. Iar el stătea în pat. Fraiera... Se iubeau cândva, dar atunci era un alt prezent, diferit de acel trecut al lor. El nu mai iubea, el era îndrăgostit de altceva. Ochii lui nu mai clipeau pentru ea. Fizic, îi despărţeau două blocuri.. însă iubirea lor era departe de reacţia aia chimică pe care a avut-o la început. Acum era doar un precipitat.

Cafeneaua era plină, îmbibată până la refuz de fum de ţigare. Ochii îmi lăcrimau. Am ieşit în fugă afară lăsându-te în urmă. Plângeam fără control, plângeam în faţa ta.. şi-acum nu era numai din cauza ţigărilor.

Pentru că aseară a fost seară, iar noi ne-am cufundat trupurile goale în aşternuturile negre ale cerului de septembrie...

Dimineaţa

Era pur şi simplu un coşmar din care mă trezisem brusc. Nu mai erai în pat lângă mine.. Nici urma transpiraţiei tale de noaptea trecută. Eram singură, înconjurată de câteva perechi de şosete curate, sutienul meu, şi un tricou larg pe care l-am purtat aseara. În aer nu mai plutea urma parfumului tău, nu se mai auzea robinetul din baie care picura la fiecare 2 minute şi 24 de secunde, nu se auzea ventilatorul din bucătărie.. Farfuriile şi paharele pline cu scrum de la pastilele de ţânţari ce le-am ars în casă azi-noapte erau spălate. Pe masă nu mai erau flori. Geamurile erau peste tot închise, uşa încuiată. Nu erau cheile în cuier. Eu eram închisă. Ostatică în singurul meu adăpost infectat cu iubire. Nu erai acolo să mă săruţi de bună dimineaţa sau să-mi rosteşti un simplu te iubesc. Nu... azi eram singură. M-am trântit pe covorul din sufragerie plin de firele mele de păr blonde. Am fixat urma buzelor mele de pe tavan.. cea pe care am făcut-o atunci când am atins prima noastră lună împreună.. când ai zis că o să mă ridici până la cer.. până la propriul nostru cer.. când mi-ai spus că am să îl pot săruta. Am intrat în baie şi am găsit cada plină cu apă călduţă şi spumă. Mi-am afundat capul şi m-am dezbrăcat sub lumina becului ce abia mai pâlpâia. Mi-am învelit corpul cu apa murdară. Am auzit uşa de la intrare şi am tresărit. Ai trântit-o. Ai venit în baie direct şi ţi-ai azvârlit hainele pe toaletă. Te-ai aruncat peste mine în cadă şi mi-ai zâmbit. –Bună dimineaţa, iubito. Am venit acasă. Aveai urme de ciocolată pe buze. M-am înfruptat din dulceaţa lor si m-am amestecat cu parfumul trupului în braţele tale.

Durere

Am intrat timid în clădirea impunătoare, cu geamuri micuţe după care desluşeai figuri posomorâte ale unor suflete suferinde. Mirosea a spital, a mâncare de cantină şi a medicamente. Toată lumea alerga în jur, vorbea tare şi gesticula energic. Chipurile mamelor disperate, ale taţilor îngrijoraţi şi ale copiilor loviţi, bolnavi, speriaţi erau impregate pe pereţii albi ce despărţeau coridorul rece de saloanele în care zăcea atâta durere. În fiecare cameră plină de perfuzii sau pastile, rămâneau în urmă mii de poveşti sfâşietoare ce nu te lăsau să rămâi prea mult în acelaşi loc de teamă.. Am ajuns în faţa rezervei în care era el. Camera 158, etajul 3. Am bătut anemic.. Mi-era teamă şi să-i aud vocea. S-au auzit paşi sacadaţi şi câteva gemete. Am intrat uşor, încercând să nu tulbur liniştea ce-l înconjura. M-am blocat atunci când l-am văzut. Uşa nu se putea închide din cauza trupului meu ce parcă era paralizat. Mi-a zămbit în colţul gurii. Era palid, avea pieptul dezgolit. Bandajele ce îi înconjurau pieptul erau proaspăt schimbate. Avea înfipte ace în mână prin care perfuzia îi cădea ritmic. Aş fi vrut să îl strâng în braţe, să-i spun că mi-a fost dor de el, dar buzele mele rămăseseră încleştate. Ne priveam fix. Însă respiraţiile noastre refuzau să se întânlească. Plămânii mei nu puteau inspira acelaşi aer cu al lui. Mă simţeam străină, de parcă era alt om. S-a întors şi s-a aşezat pe pat. Îi simţeam durerea până şi în firele de păr. Nu ştiam ce să fac, eram mută. Mi se părea că trăiam o minciună. Că acel corp chinuit din faţa mea era o iluzie derizorie. Buzele mi s-au întredeschis, aşteptam un semn, orice. O picătură din perfuzie a căzut brusc în micul tubuleţ. Am tresărit şi m-am aruncat cu mâinile pe faţa lui. Ţevile din ochii mei s-au spart, iar lacrimi sărate, pline de regret şi suferinţă au ţâşnit fără oprire. Îi priveam ochii de-altădată.. îi sorbeam cafeaua din priviri.. Îi pipăiam faţa, de parcă nu puteam crede că e acolo.. viu. -Te iubesc, oh.. cât de mult te iubesc. I-am şoptit involuntar, uimită parcă de glasul meu. Mi-a zâmbit cu durere şi m-a sărutat apăsat. Era târziu în noapte. O asistentă bătrână m-a anunţat că vizitele s-au sfârşit. Stătea în uşă impunător şi îmi studia mişcările. L-am sărutat din nou şi am zâmbit. I-am spus încet că ne vedem mâine şi am trântit uşa. Am cedat pe acel coridor, am căzut şi nu mi-am revenit până când paznicul n-a venit să mă ridice şi să m-ajute să mă urc în primul taxi. Eram sfâşiată.. Simţeam cum fiecare celulă mi se umple de durere. Am exclamat simplu şi mi-am lăsat capul să alunece pe geamul plin de urme: -Spre Hotel X, vă rog!

Iubirea

Uneori iubirea zboară.. Atât de departe... Şi mulţi îi ating aripile prăfuite, pătate de atâta venin.. Şi o blamează, o aruncă în război cu ura, o trântesc de asfalt. O fac să cadă, să piardă, să se ridice singură. O mânjesc cu noroi.. Apoi vin alţii şi se aliază cu ea, o ajută, o ridică şi o urcă pe tron. Se folosesc de victorie şi o trădează. Îi omoară soldaţii şi pleacă.. Iubirea însă se înalţă din nou... Şi rămâne acolo.. cel puţin pentru câteva secunde.

Dimineaţa..

Mi-aş dori să te găsesc dimineaţa în patul cu lenjerie albă, îngropat în pătura ce-mi atinge coapsa doar cu un mic colţişor. Să îmi săruţi vârful nasului şi să-mi spui că ţi-a fost dor de zâmbetul meu de dimineaţa.. Să mă trezeşti cu mirosul mării, să mă-nviorez cu cafeaua din ochii tai.. Să călătorim "Undeva în Vamă"... Să vorbim cu sufletele noastre.. să ne adâncim în iubire, să inhalăm fericire.. Să ne trezim împreună... Să iubim zgomotul razelor de soare.

Mi-aş dori să pot să nu-mi mai fie dor de tine. Să-ţi fumez ochii şi-apoi să te uit. Să plec fără să mai fac promisiuni. Să te uit.

în noapte..

Iubitule, pe strada asta goală suntem noi singuri printre atâţia bulgări de praf.. Mă ţii strâns de mână în felul ăla unic al tău.. Degetele noastre se joacă între ele stingherite de săruturile ameţite ce ne dezechilibrează şi ne-aduc câte un zâmbet pierdut în iubirea asta... Mi-atingi bărbia uşor în timp ce buzele mele se joacă cu urechea ta rece.. Mă-nfior şi tresar atunci când acel curent clandestin ne-nconjoară trupurile uitate în noapte. Mergem ameţiţi pe strada pustie.. Visăm... Iubim timpul... Îmi atingi părul deranjat de mâinile tale.. Te opresc şi-ţi sărut din nou faţa.. Îţi fur privirea pentru câteva secunde, închid ochii şi ţip în şoaptă. Ne reluăm mersul.. Murmurăm câte un cuvânt scos printre atâtea gânduri ce nu se opresc din călătoria lor înnebunitoare.. Mă opreşti din nou ca să mă iubeşti. Zâmbim şi ne continuăm povestea... Te joci în părul meu şi mă săruţi.. Ne iubim pe stradă.. ne iubim în noapte.

Te vreau în acest pat micuţ, cu cearşafuri albe, murdare de prea multă inocenţă. Nu vreau să mă atingi.. Îmbrăţişează-mă din priviri. Dă-mi din nepăsarea zilelor de august, în care pielea-mi doreşte stropi de apă.. Lasă-mă să-ţi ating trecutul rapid, să te cunosc aşa cum eşti, aşa cum vei fi... Dă-mi iubirea pe care puţin o primesc.. Oferă-mi o altă suferinţă, dă-mi soarele din privirea ta... Iubeşte-mă pentru prima oară... Sărută necunoscutul nostru, picătura străină ce ne defineşte...

Simţeam apa cum îmi intră printre degetele de la picioare. Se întindea peste unghiile mele mânjite cu ojă neagră şi-apoi urca uşor în sus spre gleznă.. Se speria de răceala picioarelor mele şi se retrăgea timid spre infinitul din zare. Mâna lui Andrei se mişca pe şoldul meu, respectând sunetele făcute de valurile ce se spărgeau uşor la ţărm... Tenul meu de un alb absurd suporta săruturile lui apăsate.. ajunsese să fie acoperit cu amprentele acelei mâini ce nu obosea în neîncetata călatorie fără vreo hartă anume pe corpul meu. Respiraţia lui îmi deranja buclele din spate şi le obliga să danseze nebuneşte. Nu spunea nimic, tăcea în prostie şi ofta din când în când. S-a întors şi mi-a pus mâna pe frunte. "Am să plec.. nu mai am ce căuta aici. Îmi pare rău." Nu s-a mai întors.. Andrei a plecat.. a lăsat în urmă urmele tălpilor pe nisipul umed şi periuţa de dinţi cu un bileţel minuscul lipit de el: "Viaţa ta e fericire.. A mea nu mai există."

Am să simt marea, să mă arunc în braţele ei. Şi-atunci o să mă atingi în somnul tău prăfuit...

Dragostea doare.

Sfârşit

S-a aşezat singur la o masa într-o cafenea de la marginea oraşului plină de beţivi şi femei mult prea ieftine chiar şi pentru un simplu copil de cinşpe ani. A cerut un pahar de apă. Se gândea la ceva whiskey, vodka sau tequilla. Însă apă a fost tot ce a putut să ceară în acele momente în care copilăria s-a întors pentru câteva fracţiuni de secundă. Nici măcar o Cola nu şi-a luat. A fost mai simplu să ceară apă, ceva total străin într-un bar îmbâcsit de fum de ţigară şi narghilea ieftină, exact cum era si el. Îşi plimba privirea printre grămăjoarele de oameni plini de frustrări ce vărsau peste viaţă alcool tare. Totul venea brusc. Auzea din dreapta şi din stânga cuvinte urâte care-l făceau să tresară. Şi-a plimbat privirea prin colţurile încăperii. A întanlit pe drum femei pe jumătate dezbrăcate dansănd în braţele unui îngâmfat cu Rolex la mână, cumpărat de la cine ştie ce colţ de stradă, sau furat într-o noapte cu prea mult alcool. Apoi găsea bărbaţi în vârstă, adormiţi de coniacul ce-l aveau în faţă, ce nu încetau să-şi spună povestea scaunului de lângă. A văzut-o pe ea, singură, cu un pahar murdar de gin, fată de modă veche ce-şi sorbea cu poftă lichidul de pe masă. Li s-au întânlit privirile.. ea s-a ridicat brusc şi a plecat. A colindat camera cu privirea până a zărit un colţ retras în care era aşezat un scaun prăfuit, cu un picior jumătate rupt. A străbătut barul nesigur şi s-a aşezat încet cu paharul de apă lângă. Costase 5 cenţi... tot ce reuşise să cheltuiască în acea seară. Era un băiat de ţară, cu haine rupte şi închise la culoare. Tenul îi era pârlit de soare. Îi puteai vedea frustrările uşor din cauza proeminentelor riduri de expresie ce-i erau săpate pe faţă. Ea a ieşit din toaletă şi l-a tras mult prea dur de mâneca. A dat peste paharul de apă şi a alergat speriat după ea. Jazz-ul întreţinea acea esenţă a unui bar de noapte francez, învechit.. era bariera care nu-l lăsa să se transforme-ntr-un bordel. Au ajuns în baia bărbaţilor în câteva secunde. Ea l-a lipit de perete şi i-a smuls pantalonii de pe el. I-a aruncat la gunoi ultima părticică de copilărie. Şi-a lipit buzele de faţa lui, şi-a pus banii în sân şi a fugit spre alt loc. El a rămas acolo, cu ochii aţintiţi spre becul ce abia mai pâlpâia în toaleta infectă. Încerca să se trezească, îşi mişca anemic un deget de la mână şi apoi îl trântea la loc pe podea. A rămas acolo toată noaptea. Avea lângă un pahar de apă pe care i-l adusese un moş ameţit de durere. S-a ridicat abia când a auzit ultima notă a saxofonului. A mers cu privirea fixată uneva până la un magazin. Şi.a luat o îngheţată şi a muşcat cu poftă. Atunci nu mai avea acelaşi gust....

Când noi nu existam...

Nimeni nu ne ştia în această lume plină de durere. Nimeni nu ne privea sau râdea de noi. "Nu-i nimic, dragă..." îmi spunea seara.. "Suntem noi doi, doar noi şi cu iubirea. Ne e mai bine aşa. Zâmbetele noastre ne ajung.. oricum sunt cele mai frumoase." Şi-atunci îmi săruta fruntea şi începea să râdă de fericirea noastră ce mereu tindea spre euforie. Aveam clipele noastre în care doar respiram şi îi priveam pe ceilalţi. Nimeni nu ne vedea. Eram invizibilii prezenţi în acea lume doar cu energia trupurilor noastre. Treceau prin noi şi se strâmbau. Erau geloşi atunci când ne simţeau iubirea şi realizau că nu e a lor. Felinarele luminau deasupra trupurilor noastre goale în noapte.. căci puteam umbla oricum, nimeni nu ne vedea... Ne era permis tot, ca într-un vis nebunesc. Stăteam într-un tricou alb ce-i purta amprentele şi bocanci tociţi de timp. El se ascundea de mine îmbrăcat cu şortul negru ce mă făcea să vreau mai mult de-un vis. Îmi zâmbea şi îmi cuprindea talia pe la spate. Apoi îşi cufunda nasul în părul meu.. Începeam să plâng şi strigam după realitate. Mă liniştea cu acel sărut prelung ce-mi străbătea gâtul amorţit de impulsuri banale. Era unu fix şi noi ne iubeam dezgoliţi în lumina de pe strada. Era 4 iulie şi noi eram împreună. Era într-un an în care şi noi eram nimeni.. Totul era atunci când noi nici măcar nu existam de fapt..

În câţiva ani ei vor uita de noi, vor uita c-am existat împreună, că am împărţit acelaşi pat, că ne-am ţinut de mână sau că ne-am zâmbit. Ei vor uita de tot... dacă nu cumva deja au facut-o...

Am să las aici un gând în treacăt.. pentru că viaţa fuge pe lânga mine şi n-am să permit multitudinii de taste să mă ţină în loc.. nu acum.

I'd like to sing to you, if you'd like me too......

"În orice poveste de dragoste, există acest punct de echilibru în care ne aflăm doar o clipă, a cărui nostalgie rămâne apoi pentru totdeauna, de la înalţimea căruia îţi priveşti deodată întreaga viaţă. Şi atunci pare că ai lăsat trecutul în urmă pe de-a-ntregul. De parcă abia ar fi existat vreodată. Prezentul este aici şi ţi se deschide în faţă, la picioarele tale, vidul fabulos al unui fermecător viitor, pe marginea căruia încă te mai afli, îmbătat de ameţeala stupidă căreia vrei să i te abandonezi, aruncându-te voit şi fără nici o remuşcare spre un nou mâine." 
                                                                      -Philippe Forest - "Iubirea din nou"

fluturii nu mai au stomac.

Şi ce-ar fi dacă ţi-ai aduna toate visele şi-ai face o plasă din ele ca să-mi prinzi visele la un loc?

...

Ai spus pentru totdeauna şi nu te-ai ţinut de cuvânt. Ai zis ca te vei întoarce atunci când voi vrea, dar n-ai făcut-o.. Mi-ai spus că vei fi acolo, în acelaşi loc.. Ţi-am sorbit cu atâta pofta ultimele surâsuri, ca şi cum ar fi fost nişte picături dintr-un pahar cu vin. Ţi-ai omorât cuvintele acum..

sfârşit

Totul e altfel acum.. aici.. Străinul a pus mâna pe tot... Pe tot ce a însemnat fericire odată... Acum ai devenit doar o notă de pe un lung portativ. Acum eşti un cuvânt scris cu dermatograful pe o foaie udă, pătată cu cafea. Acum te-ai dus ca o adiere de vânt plină de praf..

Alt anotimp...

Se auzeau foșnete peste tot, valuri spărgându-se în stânci… La început totul era negru, de parcă întregul cosmos s-a proiectat pe retina mea… Tălpile îmi ardeau, iar razele soarelui îmi lăsau urme proeminente pe pielea uscată… Brusc, totul se creiona…  Am întors capul.  Undeva, într-o depărtare a nimănui, se ridica deasupra liniei orizontului mingea de foc. Nu era așa de orbitoare precum o știam eu.. Ba chiar îți întindea mâinile. Am alergat spre ea și am îmbrățișat-o. Am alergat cu soarele de mână printre valurile mării ce nu încetau să se contopească alene cu nisipul ce purta urmele unor pași învechiți.. Apoi împreună am atins apa.. Mi-a promis că nu se stinge dacă nu-mi voi șterge grimasa ce îmi lumina chipul hașurat într-un tablou ce pentru alții părea fantastic. Soarele-mi zâmbea înapoi. Ne-am luat zborul dintre valurile ce mi-au mângâiat spatele până să ajung printre nori.. Acum eram sus, într-un plan paralel… Aveam impregate pe gene mici cristale de sare ce-mi șopteau la ureche, după lungi călătorii, balade întârziate ale unei copilării ce deja se pierdea în zare…  Priveam de-acolo, printre bulgări de vată, trecutul, trecutul unei fericiri de care-am avut parte.. Părea să se continue… părea să nu piară vreodata… Era linia mea, vedeam ce-am lăsat în urmă… aveam ce-mi doream.. Soarele, marea și cerul.. Aveam un film al vieții mele… Aveam zâmbete.. Eram în anotimpul meu… în Anotimpul Fericire…

Însă am făcut un pas greșit și-am căzut de pe-un nor… Prezentul a revenit… dar mi-a făcut o promisiune… Anotimpul Fericire va reveni pentru oricine atunci când va închide ochii şi va zâmbi… Orașul se va transforma-n plajă, iar zilele în nori. Şi-atunci toată lumea va şti că cineva a râs undeva, acolo… Cineva va avea fericirea lui, fericirea lui de neînchiriat.

Vreau să mă duci la mare așa cum mi-ai promis.. Să-ți ating pielea arsă de soarele de la ora doișpe ziua, și să îți fur din berea pe care o tot ascunzi sub prosoapele ude.. Vreau să mă lași să-ți desenez linii pe corp din sarea ce-ți rămâne pe spate dupa ce ne-am cufundat în mare. Vreau să mă găsești, să te găsesc, să ne-așteptam pe alt nisip... să mă iubești sub niște raze ascunse-n fericire.

"DACĂ ÎNCĂ NU ŢI-E RUŞINE DE NEBUNIILE PE CARE LE FĂCEAI PENTRU EA, SĂ ŞTII CĂ IUBIREA TA N-A MURIT CU TOTUL."

-Garabet Ibrăileanu, “Privind viaţa” 

Mă privea subtil printre scândurile balustradei. M-am dus la bar și i-am zâmbit. S-a ridicat de pe scaunul din fier forjat și s-a îndreptat spre mine cu pași apăsați. M-a privit scurt din nou, și și-a întors capul. Apoi a strigat către ospătar: " - O bere pentru domnița, te rog!"

a spus..

Trecutul a strigat iar tare și clar. Mă-așteaptă să-i suport din nou balivernele pe care nu le pot controla. Totul  se repetă...Ea a spus că mă va lăsa.. El a rămas acolo...

Noaptea de-afară tace iar sub presiunea unor fire de păr cârlionțate. Cineva zâmbește undeva acolo...

 

Țin să-i mulțumesc cuiva pentru că s-a așezat pe scaunul ăla de care vorbeam cândva și a reușit să mă asculte..

...aș vrea să ne-necăm sufletele în bălțile de-afară.. să nu mai vorbească atât...

Și toate rugămințile mele s-au evaporat undeva între două pagini dintr-o carte..M-ai lăsat aici, singură, în nebunia de cuvinte. Nu mai am decât o sinapsă ce cu greu transmite impulsuri efemere...

.....în amintirea unei seri ploioase de mai

Reacția sufletelor noastre s-a consumat.  

Asta așa... ca un gând, între doua lupte interminabile dintre creier și chestiile mici, ca niște fiori, al caror nume nu vreau să-l mai pronunț din nou...

II

Umblu prin pozele vechi, îngălbenite de atingeri nostalgice ale trecutului... Ma pregatesc să plec, să-mi reîntânlesc vechii mei prieteni, sa le vad iar sticla plină de praf, jumătate goală, să-mi ceară iar ceva bănuţi ca să-şi poată menţine doza de vitejie cu care trec peste altă zi... Apuc cheile de pe masă şi trântesc uşa în urma mea.. Ei mă aşteaptă acolo... îşi chinuie colţul gurii să se ridice la vederea mea.. eu, fata aia singuratică, cu ruj roşu pe buze şi părul ondulat lăsat în voia vântului.. Erau zile în care nu-şi aduceau aminte de mine, iar discuţiile noastre interminabile începeau din nou... mai complexe de fiecare data. Învăţau cuvinte noi de la mine, îmi furau din gânduri şi din modul în care vorbeam. Eu eram pasionată de felul în care îşi mişcau degetele prin aer atunci când vorbeau de moartea lui Ceauşescu... era subiectul lor preferat.. dezbăteau cu atâta patos, încât parcă totul se întamplase sub ochii lor.
Trenul ăla nu sosea... şi mă făcea să plâng din nou.. El nu mă lua de mână.. Nu venea.. Nu cobora din tren cu rucsacul ponosit  şi geaca de piele neagră care să-i acopere braţele pline de alte cicatrici... Nici azi nu ajunsese...

            Nu mă lăsa să-nfrunt nebunia asta singură...

"Ţi-aş aprinde eu ţigara..."

"Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi Si ti-as saruta talpa piciorului, Nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea, De teama sa nu-mi strivesti sarutul?'' - Nichita Stanescu

Şi de-ai fi fost o definiţie bună a unui cuvânt coborât din trenul infinit al gândirii, aş fi rămas... Şi chiar de-ar fi fost aşa, eu n-am să recunosc. Nu acum. Şi de-aş fi fost cineva, tu ai fi rămas. Dacă totul n-ar fi fost doar o poveste scrisă cu cretă proastă, jur c-aş fi rămas. Jur c-aş fi stat acolo, neclintită, sub mirosul salcâmilor. Mi-aş fi procurat singură iubirea... de n-ar fi fost aşa... De nu te-ai fi urcat în taxiul ce îţi tot dădea târcoale, ce nu înceta sa claxoneze... Prea mult fum de amagire a fost.. şi prea puţin a rămas... Prea mult condiţional în toată treaba asta.. Prea mult, prea puţin indicativ, prea puţin pentru mine.. Prea puţin pentru gândurile văruite de-atâta neadevăr.. prea puţin... mereu am să spun că-i prea puţin... dacă ar fi fost mai mult.. şi iar intervine condiţionalul...

Mă arunci cu fiecare necuvânt în noroiul altei zile...

Ţie, cel cu marea

Şi-om sta pe plaja cu nisip rece şi ud.. şi ne-om cufunda picioarele în negura nopţii. O să te privesc alene cum îţi sorbi picăturile de bere rămase pe marginea cutiei, salivând şi ea parcă după buzele tale... Şi-am să mă cufund într-o altă veşnicie singură.. Am să închid ochii să adorm, să te las o clipă fără mine.. să mă las pe mine să visez un tu pe care nu-l pot atinge din nou... Să mă strâng singură în braţe. Să se nască tăcerea, să se bălăcească-n valurile mării ce ne-aşteaptă trupurile răsfirate. Să mă săruţi.. să te grăbeşti spre veşnicie.. Să-mi înec gura în cuvinte fără sens.. s-o salvez cu tăcerea dimineţii de mai, în care totu-i trecător.. în care totul dispare brusc după o seară zdruncinată de aprilie. Să fiu cu tine. să fii cu mine, să fim altundeva separaţi. Să te am pe tine, cel ce vei apărea cândva acoperindu-mi amintirile cu un strat gros de praf, să miroşi a nisip cald şi să distrugi tot ce era în urmă... Pentru tine, ţie care vei apărea cândva pe plaja sufletelor mele...

Să-mi dai marea-n loc de cuvinte şi să te amesteci cu ea când stelele-şi dau lumina stranie pentru un pic de fericire în cădere lină...

Iubire?

Şi mă gândesc acum ce-i dragostea... ce înseamnă să iubeşti? Iubirea e chestia aia pe care o ai atunci când nu l-ai văzut de secole lumină, însă îi regăseşti zâmbetul ăla strâmb şi în ultimul firicel de praf de sub pat? Iubirea se simte, fizic? Oare chiar e ca o înghiţitură de vodka, pe care o simţi cum arde brusc, dar pe care o pierzi undeva adânc imediat? Iubirea doare? Incert până acum... Ştiu doar că iubirea, sub orice formă ar fi ea.. că se transformă în ură, dispreţ, nepăsare sau nu.. iubirea lasă urme. Oamenii îi dau voie să facă asta. E mai comod. Dar oare.... care oameni?

.

Şi cu ochii-nchişi de somn tot la el visam...

Sunt aici. Trăiesc şi încă aştept...

ascultă-mă.

Şi chiar nu-mi pasă cine eşti sau ce gândeşti atâta timp cât te vei aşeza aici, în universul meu confuz, plin de puncte diforme, fără vreo situare anume. Şi-ai să mă asculţi.. şi-ai să taci.. pentru că nu-ţi va păsa cine sunt sau ce gândesc.. Doar mă vei asculta, fără alte deviaţii sau virgule cu viaţă care să te-nfunde alt undeva.. Să nu-ţi mai pese de mine.. de asta nu am nevoie. Vreau doar să mă asculţi.. Poate să fredonezi ceva şi-apoi să te opreşti şi să mă asculţi iar. Altceva nu mai vreau. Nu-mi mai pasă. Fără alte lucruri banale.. Fără semne, fără aer, fără iubire.. Opreşte-te din ce faci să ascultă-mă. Apoi uită tot. Să nu mai ai nevoie de mine.. Să nu mai am nevoie de tine... Să nu mă mai asculţi. Să mă uiţi, să-mi uiţi fiecare cuvânt, să nu înghiţi nici o particulă din mine. Atât.. să pleci şi să mă laşi.. Dar mai întâi.. aşează-te şi ascultă-mă!

...şi-atunci iadul si raiul s-au prăbuşit sub tălpile mele... iar el era acolo.

...

“… ea îi puse un deget pe buze, şi ca pentru sine însăşi, murmură: – Să nu cerem niciodată nimic de la viitor” – Arthur Schnitzler

".. everybody in the world wants the same damn thing."

Şi asta spunea cândva cineva... Oare acum mai contează? Mai deschide cineva ochii şi în faţa acelui lucru de care toţi aveam nevoie cândva? Mai trăieşte cineva cu adevărat?

Şi-acum ştiu că nici măcar eu nu mă mai înţeleg.

"sunt doar eu, cea care ţi-a spus să pleci, cea care aşteptă să rămâi, doar eu.." - cineva

-Azi ieşi cu mine. Nu accept un refuz. Şi-a luat rapid geaca şi a ieşit trântind uşa. Eva a rămas mută, în acelaşi colţ, încercând să ascundă cravata ce îi atingea picioarele cu atâta ură şi dispreţ. Nu mai era ea, nu în camera aia, unde totul era străin, naiv şi confuz. Era prinsă între patru pereţi, o cheie o despărţea de libertate, o cheie şi un milion de ani... A stat acolo toată ziua. Avea doar un pahar de vin lângă din care mai sorbea din când în când.. un pahar de vin si o ţigară arsă. Nu-i părea rău de nimic.. o merita. Telefonul îi suna cu fiecare oră ce era atinsă de limba spartă a ceasului de pe perete.. nu avea putere să se ridice şi să îl ia. Pe la şapte el a ajuns acasă. I-a smuls un sărut apăsat şi i-a aruncat la picioare nişte pungi mototolite, pline de noroi. Ploua. -Asta o să porţi în seara asta. Nu era nimic nou. O rochie vişinie, simplă, mulată.. Niste pantofi negri şi o agrafă de păr subtilă. Şi-a aruncat pe faţă puţină pudră, şi-a uns buzele cu ruj roşu şi a încercat să facă un pas în faţa lui. -Eşti frumoasă, mult prea frumoasă în seara asta... A luat-o de mână încet şi a sărutat-o după ureche. Mirosea a fum şi a vin vechi.. Ochii îi erau două perle în lumina veiozei ce pâlpâia uşor undeva lângă pat.. A întins-o pe jos.. el era altcineva acum.. I-a şoptit cât de frumoasă este încă o data şi a lăsat-o cu privirea pierdută pe tavan. S-a dus în bucătărie şi a luat două pahare. A desfăcut sticla de whiskey brusc şi a turnat neglijent în cele două pahare. I l-a dat, au luat o înghiţitură, iar apoi s-au cufundat în jocul particulelor de alcool ce îi ameţeau cu fiecare secundă. A luat-o pe sus şi a urcat-o în maşină. Au dispărut în noapte, ea amestecându-se printre stropi de ploaie cu lacrimi în ochi.. În urmă rămâneau cuvinte moarte.. -Eşti aşa frumoasă în seara asta...

ultima suflare

Eşti doar al vieţii lung calvar
 Ce-apare şi suspină.
 M-aştepţi, te legeni pe trotuar
 Îmi injectezi morfină...

 Nu pot să scap, nu pot acum
 Nu când sunt din nou confuză
Nu când amintirea ta e scrum
Când cade ca o frunza...

 Te caut acum în mine
 Şi mă-ntreb ce am să-ţi spun
Când a lumii patrime
 Eu în viaţă-am să adun..

 Ai să mă laşi, eu asta ştiu
 Sunt doar a vieţii neagră zâna
O picatură-ntr-un sicriu
Atins de lacrimă păgână...

"Adâncimea însăşi a spaţiului. Iată lungimea, lăţimea, şi înalţimea, iar apoi aceste dimensiuni se arcuiau, pierind în unduirea beznei, măsurată doar de stele pâlpâitoare ce se prăvăleau prin abis, absorbite de infinit..." - Războiul stelelor (Întoarcerea Cavalerului Jedi)

Aş vrea să-mi fie dor de tine dacă ai exista... aş vrea să-mi urmăreşti mersul apăsat atunci când străbat nervos holul căutând o gaură către fericire... Aş vrea să-ţi aud glasul gol... să mă chinui să-l simt, să-l caut oriunde, în orice... Aş vrea să alerg după tine prin ploaie.. să-mi cer scuze infinite pentru că nu ţi-am răspuns aseara la telefon.. să te întorci şi să priveşti prin mine.. să-mi pui mâna pe frunte şi să îţi apeşi bărbia de faţa mea.. să-ncep să plâng şi-apoi să şopteşti ceva, ceva ce nu-mi aparţine.. şi nici nu o va face... pentru că la început a fost un "dacă ai exista..."

Și-am să cutreier cărări în depărtări străine.. Și-am să trimit vederi ce din minte n-or să-ți fie șterse.. ma voi abține să nu râd.. Dar tu, tu, cel care ești acolo sus, tu vei dispera văzându-mi chipul cum se șterge din absurdul rece ce te-ajută să trăieşti..

străin

.. Şi norii plâng spânzuraţi de-atâta dor.. Iar stelele şoptesc dureri cu îngerii ce ascund fugitiv părţi grele din trecut.. Nu pot duce mai mult.. Nici un pas, nici un suflu... Deoarece, crede-mă, lumea s-a sfârşit... Am încercat să învăţ să trăiesc aşa.. Fără nimic.. Dar am făcut abuz de sinceritate, iar adevărul m-a trădat. Cine te crezi? E simplu să păşeşti, să vorbeşti iar după să pleci fără regret.. E simplu să minţi şi să treci mai departe. E simplu să clădeşti din paie un vis apoi să-l faci pulberi cu un cuvânt. Iluzii ţi-ai făcut şi-ţi faci mereu... eşti doar un fluture uşuratic. O să-ţi pierzi viaţa mai repede decât crezi.. Şi-ai să pleci.. lăsându-mă să-mi clădesc propriul univers de particule fericite pe care mi-l doresc încă din acea zi... Tu o să pleci, străine..

Gând...

Ei bine... pentru mine acele -amintiri- nu reprezintă decât ţigări ale vieţii rupte, nopţi nedormite, pahare sparte, lacrimi bolnave şi cuvinte pierdute în neuroni beţi.

numai a ta, a nimănui...

M-ai lăsat să te-aştept în lumea nimănui picurată cu stropi de extaz. Am lăsat în spate doar urme impregnate pe pământul torturat de-atâţia paşi. Cerul plângea şi el, încercând să-mi acopere micile lacrimi ce-mi zgâriau obrazul fin. Nu te-ai întors.. M-ai înecat cu nepăsare. Am revenit printr-un miracol în alt univers cu gust de portocale. N-am să alunec iar înapoi. Aici e bine, fără soare. Doar lumini artificiale ce cutreieră colţurile gândirii. Pot să te-aud, de-aici de jos, cum calci puncte aiurite ce aleargă înebunite de firul destinului ce le este scris. Simt groaza peste tot.. în fiecare silabă ce le caracterizează.. cu fiecare secundă totul e mai intens.. şi mai dramatic.. Şi-atunci cerul a oftat adânc peste mine, a răcnit brusc şi m-aruncat înapoi.. într-un univers prea ud... A-nceput să plouă iar peste trupul meu prea obosit.. Te-am găsit undeva mut... nu clipeai.. n-ai spus nimic.. Atunci eram numai a ta, a nimănui...

şi-am să mă pierd în noapte..

Am să alerg în lumea de-afară
Şi-am să mă pierd printre zgomote efemere
Am să mă-nconjor de-a sunetelor povară
Ce în noapte alene mereu piere.

Nu mai rămân aici, nu pot să stau.
Nu când afară-i luna aprinsă
Nu când stelele din noapte beau
Şi mă lasă în depărtare cuprinsă...

E frig afară. E frig şi-aici. Pantalonii stau aruncaţi undeva în colţul camerei, iar tricoul larg nu reuşeşte să mă cuprindă indeajuns. Cuvintele tale de-aseară mă-nţeapă adânc. Ce mi-ai făcut? Şi până la urmă... cine eşti?

Un singur gând şi-n rest pustiu...

Romanţă de noiembrie

Şi gândurile-ţi freamătă ca un codru toamna
Şi frunzele şoptesc.. o cale de speranţă
Rămâne-n umbra nopţii ca o uitată romanţă
Venită să ne despartă odata cu luna.

Iar ploile mint scăpate-n absurd stingher
Şi zboară complex scufundate-n cerneală veche
Iar apoi tainic aleargă şi-mi şoptesc la ureche
Drumul pierdut al unui zgomot din umilul cer.

iubire comercială.

...vă trebuie o zi în calendar să vă iubiţi nu? Vă trebuie o zi specială să ieşiţi din casă şi să vă priviţi în ochi. Nu v-aţi săturat de declaraţiile alea comerciale stupide? Chiar deloc? Nici de inimioarele roşii imprimate cu acelaşi mesaj pe care le ai de la fiecare "fost/ă"??? Haha. Nu scriu aşa de obicei. Nu sunt eu aia deprimată care e prea frustrată că e singură de "Sfântul Valentin". De ce pentru o zi ca oricare alta din an, totul se îmbracă fals în roz şi roşu, totul se transformă în iubire falsă plină de alte mesaje care trimit la ieftin, prost şi superficial? Chiar aveţi nevoie de asta? Hai, iubiţi-vă mult, acum. Transformaţi şi asta în ceva fals. Doar asta v-a mai rămas...

"Lumea trebuie să cumpere iubire sub toate formele."
"Iubeşte cât bei."
-Tudor Chirilă


http://www.youtube.com/watch?v=UbWEtiR5W4o

A sărutat-o adânc pe fruntea ei încreţită. Încerca s-o privească de departe, însă ochii lui treceau dincolo de ea, de parcă pur şi simplu nu exista. Numele ei i-a rămas undeva, o cicatrice în memoria aceea plină de alte zgârieturi efemere. Nu s-a gândit vreodata să se întoarcă la acea fiinţă fragilă, aproape fără viaţă, pe care a lăsat-o undeva între agonie şi extaz. Şi-a urmat calea lui- Doar zbura din cameră în cameră renunţând cu fiecare suflare la viaţă. Era doar un altul căruia nu-i păsa unde eşti atunci când nu te mai găseşte dimineaţa. Lăsa mereu acelaşi bilet de adio tipărit parcă în mintea suflărilor bolnave de teamă şi dor. Durerea era doar cartea lui de vizită. Necunoscutul - doar adresa.
S-a oprit câteva zile undeva, în alt oraş al nimănui. Doi ochi negri erau singurele puncte ce se desfătau printre pixelii albaştri ai cerului de toamnă târzie. Încerca să elimine dorinţa, işi impunea să nu cedeze. Însă ei nu încetau să-i iasă în calea presărată de amintiri altfel. Erau doar graniţe peste care nu putea să mai treacă fiindcă paşaportul îi expirase. A rămas gol, aşteptând în faţa barierei, îngânat de buze ce fredonau alene romanţe inconştiente. Căldura ei exasperantă îi acapara corpul. Existenţa ei a început să-i neliniştească particulele, iar zâmbetul, amestec ironic, nu-i oferea decât îndoieli transfigurate în iluzii ale sfârşitului de noapte. Acea expresie meschină îi ţintuia mintea. A cedat brusc. S-a apropiat teleghidat şi şi-a apăsat obrazul de genele ei, pe faţa ei albă alintată de fumul ce roia uşor printre crengi îmbătrânite de timpul tomnatec. A sărutat-o timid. Iar atunci şi-a adus aminte de-o mică romanţă dintr-o iarnă- A rămas acolo, transpunându-şi mintea-n dorinţele ei.

Lacrimi-n veşnicie

Ţi-am scris zilele în păr
Cu fire lungi de apă
Pe lângă ochii plini de dor
Ce şanţuri adânci sapă.

Poţi să mă uiţi acum, te rog
Eu, ce mănânc iubire
Am fost poate al tău soroc
Ce n-a vrut despărţire.

Lacrimile-ţi le-am uitat.
Sunt doar o depărtare-albastră
Doar puncte ce au inundat
Strania veşnicie-a noastră.

Vei sta pe-acelaşi scaun iar
Cerşind cu greu iubire
Cu cuvinte ce-acum eu car
Departe-n nemurire.

a rămas....

Mi-a mai rămas ceva din atingerea ta târzie.. Ajut-o să plece pentru că visele mele sunt deja pline de altceva. Opreşte-te aici... Nu mă mai ajuta să trăiesc din amintiri căci nu-mi fac bine. M-ai învăţat să zâmbesc cândva. Nu schimba asta. Mi-e prea greu să cresc din nou atunci când nici nu ştiu la ce să mă aştept. De ce cuvintele tale fărâmiţate înca se plimba printre gândurile mele? Nu i le-ai oferit ei deja?...

Dragostea agonizează.. şi oricât de puternic ai fi vei cădea în plasă... Te-aruncă-n nebunia sorţii şi rămâi acolo până-ţi vei schimba beţia zilnică.

..

acum 3 zile - a 15-a suflare spre infinit....

pa.

M-am săturat. Nu mai pot. Nici măcar nu mai vreau să pot. Tânjesc dupa acelaşi pat plin de amorţeli şi închipuiri penibile ce mă răscolesc în neştire. Banca chinuită de atâtea înjurături ascunse şi scrijelită cu versuri dintr-un amurg de pe cărări ale vieţii bete de nepăsare îmi susţine coatele iritate de trecut. E o alta ora de mate sclifosită, plină de ecuaţii cu numere ilogice ce nu mă caracterizează. Sunt doar alte priviri în jurul meu, priviri ale fiinţelor aparent fără suflare ce stau parcă şi numără electronii din aer încercând să mintă că nu se holbează la ciudata din banca a doua. Mă acaparează prostesc. Suspin iar şi îmi aţintesc privirea pe tabla verde, mânjită de praf de cretă amestecat cu apă. Zgomotul care plasează în spaţiul meu cele 10 minute de linişte îmi izbeşte timpanele. În sfârşit..
Gata.. după asta gata. Am să fug. Nu mai vreau. Pa.

-Fumează-mi privirea, altceva nu mai ai ce. Ce? Tot nu îţi convine? Nu e de-ajuns? Mi-ai distrus fiecare bucăţică cu zâmbetul tău amorţit şi încă nu eşti mulţumit. Ce-ai vrea să mai fac? M-ai fumat toată, m-ai tras adânc în piept şi gata.
-Şi ce? Parcă nu ţi-a plăcut.

- Eu nu sunt al doilea plan. Tu nu înţelegi? Nu sunt iaurtul pe care îl mănânci dupa ce ţi s-a terminat ciocolata. Nu mai încerca să mă convingi că sunt singura care contează. Să pleci de-aici şi să mă laşi!

Şi am terminat tot ce am început cândva. Nu mi-a fost greu pentru că ştiam de la început ce se va întampla. Am evadat din minciună. Şi mă simt bine. Nu mă mai sună nimeni acum doar cănd se plictiseşte sau când are chef să audă nişte cuvinte timide spuse de altcineva. Iubitule, nu mai sunt pătura pe care dormi atunci când perna a căzut din pat.

Eu nu mai sunt.

Spatiu si timp in care nu mai exist. Am ajuns aici. E altfel. E plin de sentimente rupte. Nu mai plec. Aici e bine. Nu ma mai cauta. Sunt pe planeta nepasare.