Lumea de-afară e închisă în mine. Și culoarea ochilor tăi e pigmentul ce colorează pământul. Am substanță radioactivă în fiecare celulă, și de vei ieși de-acolo, din adâncuri, de-acolo, de unde te-am închis, să știi de-acum că universul va exploda. Pentru că ești nucleul micii mele fabrici de pericol.

Până și dragostea e pe fugă.

Și-am aflat că dragostea e totul, și totuși e nimic. Și că ea există la fel de mult cum nu o poți vedea. Și ca nu are aripi. Că aleargă, și de-asta îi ia să ajungă atât de mult timp la unii din noi uneori. Și totuși ajunge, cu mari pauze, uneori doar părți din ea, că și le mai pierde pe drum, dar când realizează, se întoare să și le recupereze, iar noi iar așteptăm. Uneori ajunge la persoana greșită, și atunci își schimbă GPS-ul, sau harta, sau orice folosește ea. Și aleargă iar... Dragostea e mereu pe fugă până își găsește "persoana".. până și ea e pe fugă...

Oh, și toate aceste seri pe care le consum cu litere pe niște foi, toate aceste seri în care speram să vii, tu, al dragostei trubadur străin.. au dispărut în noapte. Și s-au dus pe lună. Și m-au lăsat aici, o nebănuită ființă ce cerșește iubire. Și când am interzis într-un final accesul, când mi-am zăvorât inima cu ceva, când am dat foc la tot ce a fost, ai apărut și tu, ca și cum totul ar fi fost un banal apus de soare de iunie. Că alea mereu sunt frumoase, și se banalizează. Și mi-ai zâmbit nevinovat, și te-ai așteptat să te las înauntru. Ei bine, află că porțile s-au ferecat, că am înghițit cheia și că pentru tine accesul e interzis. Și acum pleacă. Mulțumesc. :)

Și-avea să uite de orice existență a lumii vii, avea să se închidă între paginile aceleiași cărți și să adoarmă între aceleași rânduri.

Uite cum se vede frigul pe la încheieturile geamului.