Durere în supradoze....

În acea noapte credeam că totul va fi perfect... Aveam o mie de vise, o mie de viitoare planuri scrise.. Inima îmi spunea că povestea asta nu va avea un final fericit, dar creierul meu încerca să elimine asta...  Sufletele noastre aparțineau unui întreg, sau cel puțin asta credeam eu.  Nu te credeam când îmi spuneai că îți e dor de mine, dar încercam să-mi înșel mintea... 

Noaptea în care m-am îmbătat cu mirosul tău, în care mi-am șters urmele de pe corp cu pielea ta fină a rămas așezată pe tronul nopților în rai. Picătura de viață pe care mi-o ofereai când îmi atingeai buzele.. Stăteam în brațele tale și priveam cerul... Număram stelele, iar ele ne priveau, ne furau adevărul, îmi culegeau lacrimile pe care nu voiam sa le vezi. Privirea mea se năștea din atingerilie tale, glasul meu apărea din sărutul tău... Buzele noastre se jucau în agonia cuvintelor... Au urmat zile pline cu lacrimi.. Tânjeam după tine. Aveam nevoie de cuvintele mute pe care mi le șopteai la ureche ... Erai departe de mine... nu știam daca îmi spuneai adevărul.. Mă lăsam pe spate în același pat construit din lacrimi.. Totul era la fel.. Până într-o zi...

Lumea s-a prăbușit peste mine... Nu m-ai înțeles. Am citit ceea ce nu voiam să citesc niciodată... Acele lacrimi pe care le oprisem cu câteva ore înainte au evadat iar, m-au distrus total. Mi-ai spus că nu are rost, că e distanță și nu va merge.. Că dacă nu aflai nu se întâmpla asta.. Să nu mă complic cu plâns sau tâmpenii... Mi-am dat seama că nu-ți pasă, că nu te doare. Mi-ai oferit suferința perfectă. 

 Ochii mi-au secat de atâtea lacrimi. Eram desfigurată. Mă ascundeam de mine...  Alergam în jurul unui fir de ață, speram că o să-mi mai zici ceva, că o să mă întrebi ce fac sau cum mă simt... Atunci, tu era doar actorul principal în lumea mea cu patimi...

Când m-am trezit cu adevărat la realitate am realizat că nu pot opri ceea ce s-a întâmplat. Trăiam doar jumătate.  Cealaltă parte din mine fugise cu tine. Tu nu te-ai mai întors. Iar eu am încercat să accept asta… cu toate că nu mă puteam obișnui cu gândul că nu mai are cine să-mi spuna noapte bună așa cum o făceai tu, nimeni nu îmi va mai spune „Neața” la ora 13…  Continuam să aștept mesajele de la tine. Nu mă săturam să citesc “istoria” noastră. Trăiam într-o lume a mea, care se rezuma la tine. Se rezuma la noi, fără tine... Eu mă ascundeam în umbra ta. Iar umbra mea trimitea două jumătăți de surâsuri care se jucau pe buza ta de sus. Apoi îmi aduceau monstre din mirosul tău.

Și acum am impresia că ești lângă mine… Stau și te aștept pe banca din parc… Cu speranța că vei apărea… De ce mi-ai făcut asta ? De ce așa ușor?  Mă jucam cu existența mea mizeră... Promiteam tuturor că o să fiu bine, și că o să zâmbesc... Spuneau că mă cred... Dar oare mă priveau?  Sau ascundeau adevărul?

Eu am rămas aceeași...  Privesc pozele pe care nu le am, și încerc să zăvorăsc amintirile pe care le-ai lăsat în urmă.. De ce nu le-ai distrus? Continui să consum durere si lacrimi în supradoze. 

Și ne-am iubi un infinit...

Și mă amestec printre miile de lacrimi ce par o infinitate de foi răspândite pe biroul unui scriitor nocturn. Mâinile tale alunecă pe clapele pianului încet, parcă ar adormi, mai au nevoie de o atingere, atingerea mâinii mele.  Ar cădea împreună într-o prăpastie singuratică și s-ar întrece în atingeri... Noi ne-am juca cu propriile noastre cuvinte și voci... Apoi am alerga în jurul pașilor noștri și ne-am întinde pe pajiștea formată din vibrațiile sunetului ce-l emană inima mea.. Iar dupa.. după am adormi pe galaxia vocilor noastre... Și atât.. nu am face altceva.. sau poate ne-am iubi.. ne-am iubi un infinit și jumătate... Zeus s-ar întrece cu dragostea noastra... Dar nu ar putea câștiga nici măcar însoțit de o mie de fulgere... Și noi tot ne-am iubi un infinit...

Zâmbetul tău...

Zâmbetul tău mă ridică spre cer. Ți-ai desenat grimasa de pe față cu atâta grijă, ți-ai pictat buzele cu atâta dragoste... Tu cel care îmi știe toate cuvintele pe de rost... Doar tu știi că zâmbetul meu era plin de lacrimi, era o îngânare de șoapte... Tu mi-ai trezit râsul... L-ai făcut să răsara.. acum te rog nu-l face să apună... Chiar daca ieri am plâns tu m-ai învățat să râd, chiar dacă chipul meu a fost acoperit de nori m-ai ajutat să ma agăț de o stea... 

Acum parcă zborul meu aiurea printre miile de gânduri răvășite în căutarea unui cer fără nori, a unui pământ fără praf, a unui suflet în care pot crede mereu, este din ce în ce mai lin și mai liniștitor pentru că tu te-ai avântat în călătoria mea fără să știi ce te așteaptă, m-ai ajutat să trec peste golurile de aer ce îmi inundau sufletul.

Acum, tristețea a dispărut din limbajul meu de lut... Râsul tău simpatic îmi umple ziua, zâmbetul meu e fericit pentru că are în față cea mai frumoasă grimasă de pe un chip omenesc...

Vreau să zbor.

Dă-mi aripi. Vreau să zbor și nu pot. Vreau să simt că mor în zbor. Nu-mi mai simt pașii, și încep să mă ridic. Vreau libertatea în fiecare clipă efemeră a vieții. Vreau să plutesc atunci când mă izbesc de stâncile vieții. Independența îmi pulsează în vene. Încercările mele disperate de a-mi găsi libertatea în oricine au eșuat lamentabil, acum caut libertatea în orice. Libertatea mea reprezintă aerul pe care îl respir. O simt... o recunosc de atâtea ori în atâtea ipostaze... în zâmbetul tău, în îmbrățișarea lor, în piesa care mă face să cad într-un ocean de melancolie, într-un sărut intens și mut, în ideile ciudate ce mă luminează și mă fac să râd de una singură, în răsăritul de soare de la malul mării într-o dimineață de septembrie, într-un "Te iubesc!" spus la lumina lunii, în cele mai banale lucruri... Asta e libertatea mea. 

Vreau aripi să zbor, de aici până la luna, până pe Marte și înapoi.

.

Cuvinte...

Și vreau să plâng de dorul tău, dar lacrimile nu vin... Și vreau să țip de dorul tău dar nu mai am voce... Și vreau să sper că mâine vei veni, dar nu mai am speranțe... Și vreau să stau pe iarba udă noaptea, dar nu am cu cine... Și vreau să îți ating buzele, dar nu am cum... Tu nu ești aici.. Iar eu stau și te aștept încercând să-mi mai smulg câteva lacrimi... Abia aștept să te văd zâmbind, îndreptrându-te spre mine... O să-mi spui: "Mi-a fost dor." Și mă vei lua de mână. Îți vei trece mâna prin părul meu, te vei pierde în labirintul vorbelor mele. O să încerci să-mi formezi puzzelul vieții.. Dar câteva piese lipsesc.. pentru că tu nu ai fost lângă mine uneori... 

Doar culoare...

O lume gri, un univers întunecat, în care trăim, în care totul este efemer, asemenea unor baloane, care la o atingere greșită vor dispărea în înaltul cerului... Oare să fie acestea visele noastre? Sau doar niște speranțe aiurite? Idealurile pentru care ne trezim în fiecare dimineață, care dau sens si culoare griului din fiecare zi? Dar oare observăm aceste pete mici de culoare, acest sens al lumii, în toata monotonia vieții, în tot acest gri ce ne obligă să-l acceptăm... sau pe care îl acceptăm pur și simplu, fără prea multe bătăi de cap, pentru că ne-am obișnuit... pentru că adevăratele idealuri sunt acoperite de praful fin al cotidianului, și nu le putem vedea adevăratele sensuri, adevăratele culori.. Pentru a umple universul de culoare nu am nevoie decât de o singură suflare... Oare de ce o copilă duce aceste baloane? Să fie copilăria cea mai veselă perioadă a vieții? Cu siguranță.. este timpul în care inocența, dorința si iubirea nu au limite, sunt esențiale... Atunci avem ochii care ne obligă să vedem lumea așa cum vrem, toate par o joacă, care ne face plăcere și ne trezește setea de a înfrumuseța totul în continuare.. Dar când încetăm să ne jucăm? Când încetăm să colorăm? Când de doboară griul cotidian și problemele unei lumi cenușii, care parcă nu a văzut și nu vede culoarea, viața, visele, iubirea, speranța.. Care ne face să devenim simpli roboți, ca cei pe care îi desfăceai dintr-o cutie bine împachetată în veselie când erai copil... Facem doar ce ni se dictează, rămânem blocați în monoton, pentru că nimeni nu ne dictează visele sau speranțele... și începe să se adune tristețea, totul în jurul tău este o natură moartă, resemnată ploilor...

Fă cumva ca cerul tău să fie senin, totul în jurul tău plin de viață. Nu înceta să te joci, să iubești, să crezi că totul este o fantezie.. Nu înceta să speri și să visezi, să te bucuri din orice.. Nu-ți pierde inocența.. Iar atunci când viața de zi de doboară, fa-o o adiere, care să îndepărteze nisipul de pe culorile idealului... Pentru că ești liber să-ți colorezi viața dupa bunul plac, dar nu uita, lasă-ți privirea senină și sufletul curat...

Cuvinte în singurătate...

S-a sfârșit? Așa vom continua?

Ca o umbră mică ce în curând va zbura?

Oare suntem doar două stele

De pe un cer mult înstelat

Ce își vor stinge lumina

Înainte ca noaptea să se fi-ncheiat?

 

E ușor sau greu, o luăm de la-nceput

Ca două săruturi într-un sunet mut

Putem culege lacrimi de pe-asfaltul ud

Putem îmbrățișa nori de pe-un cer de lut.

Putem strânge-n brațe cuvinte lungi de dor,

Putem spune-mpreună fraze mici de-amor.

Amintiri...

Păturile agoniei bântuie de-asupra ta. Privirea lunii amăruie aruncă săgeți colorate pline de nebunie. Mirosul tău îmi dă târcoale, iar atingerea ta nu mă lasă să dorm. Noaptea în care lumea s-a schimbat pentru mine îmi joacă pe retină. Dimineața care mi-am petrecut-o alături de tine, miile de săruturi suave, ora pe care am stat-o împreună pe iarba îmbibată de roua rece a serilor de august, pielea ta fină ce îmi atingea corpul, părul ce strălucea în lumina lunii, degetele tale ce se jucau ca două jumătăți de surâsuri pe fața mea sunt doar amintiri pentru mine. Vreau înapoi iubirea ce îmi bântuia mintea... Vreau înapoi mirosul ce îmi alina simțurile.. Vreau înapoi sărutul ce m-a făcut să te iubesc. 

Singuratate in doi...

Acele zile pline de singurătate... acele zile în care plângeam inundând perna de apă sărată par insuficiente pentru a umple golul ce a rămas în urmă. Trecutul amintirilor mele aleargă într-o galaxie pierdută în teamă. Nepăsarea gândurilor mele bântuie camera înfundată în ceața privirii. Brățara pe care acum câteva zile o purtam la mână stă sub pat și așteaptă amprenta mâinii tale pe încheietoarea ei. Firele mele de păr tânjesc după degetele tale ce se plimbau alene printre ele. Nasul meu încă simte mirosul pielii tale. Buzele mele așteaptă să fie atinse iar de trecătoarea iluzie a dragostei. Eu alerg cu gândul spre tine, tu stai pe retina mea, iar mâinile-mi țin în brațe perna inundată de lacrimile singurătății...

Săruturi mute rămase în aer de munte...

Doi îndrăgostiți pierduți într-un univers de săruturi mute... Stau pierduți pe o alee mică. Cuvintele sunt rare, un paradis printre iarbă. O bancă numără atingerile lor... Și le transformă în secunde spre marte. Și schimbă băncile.. Își lasă în urmă amprentele, amintirile, sentimentele și o parte din iubirea lor. Culeg fericirea dintr-un sărut, adună dragostea dintr-o atingere. Și trec pe stradă oameni, și se uită. Dar ce le pasă lor atâta timp cât mai au doar câteva clipe de stat împreună? Încearcă să-și mai fure un ultim sărut, parcă nu și-ar mai da drumul. Își tot spun: "O să-mi fie dor. Trebuie să plec." Și buzele lor se întânlesc din nou.  Și aleargă într-un univers paralel încercând să se atingă. Șă se iubesc, se iubesc mult, și se ating, mereu, și se sărută, mult prea mult. Și le place, și nu vor să mai plece. Și pleacă... ea încearcă să-și stăpânească lacrimile, întoarce capul, nu se uită înapoi și plânge... Plânge mult.. Lacrimile îi sunt acum prietene. Lacrimile îi sărută buzele... Ea suspină. Ajunge acasă, ascultă piesa care i-a făcut să fie împreună. Și ea s-a îmbolnăvit de atâtea lacrimi... Zâmbea, dar în interior inima se spărgea în bucățele... Și acum ea așteaptă să se întoarcă, să fie înconjurați iar de săruturi mute ...  

Ceva...

Cineva intelept a spus: "Renunta la ce spun ceilalti despre tine. Nu asta conteaza. Conteaza  cine te simti tu!" 

Multumesc! :o3

Un străin.

Fire de fericire în subconștientul meu. Pături de tristețe în jur. Cum poți vedea în ochii mei ușa spre fericire? Trezește-te până nu e prea târziu și realizează că sunt doar o pată ca toate celelalte în lumea inutilă ce te înconjoară. Obișnuiește-te să alergi în jurul meu, nu pe mine sau în mine. Nu te mai pot suporta. Ai reușit să devi prea important pentru mine. Ce rost are să-mi irosesc viața gândindu-mă la cât de multă fericire poți vedea tu în ochii mei? Îmi vezi ochii, nimic mai mult. M-aș fi aruncat pentru tine de pe un nor daca te-ai fi uitat mai jos de ochi, în inima mea. Ai fi văzut un străin pentru tine. M-ai fi văzut pe mine, adevărata EU.

Sunday Morning...

Just a stranger...