Nu mai sunt cai albi...

Tata mi-a spus: "Ştii de ce nu prea mai exista Feţi Frumoşi? Pentru că au cam dispărut şi caii albi..." Cam aşa e... s-au gândit că e mai bine să se transforme în zmei, să zboare pe dragoni de care toţi se tem. Caii au dispărut, la fel si Făt Frumos.. Cosânzenele au rămas în urmă, devorate încet de vre-un balaur. Hah! Unde sunt poveştile alea? De ce au renunţat la ele? De ce nu mai iubeşte nimeni? De ce au plecat caii albi? E numai vina lor! De-aia a murit şi Făt Frumos. De-aia suferă atâtea Cosânzene...

Vreau să-mi aduci fluturi în stomac şi să mă iubeşti.

Sorb din cafeaua cu miros de dimineata, de soare si de iubire.

Precipitatul iubirii.

Spuneau azi-noapte la radio ca au găsit o nebună care cânta pe străzi la unşpe noaptea şi îi striga numele unuia. Râdeau de ea. Era pe undeva, printr-un oraş mic. Striga ceva ce începea cu "A", dar nimeni nu-i desluşea restul literelor din vocea răguşită. Se învărtea în ploaie aiurea, de parcă încerca să evite picăturile. Ha! Ce proasta! De parcă ar fi posibil să nu se ude.. de parcă el ar veni. El stă probabil în faţa televizorului şi cască, sau la calculator. Probabil că se va căsători cu pixelii. Va avea un harem. Iubire.. ce ştia ea, naiva? Credea că e de-ajuns să iubească doar ea. Aşa că alerga pe străzi noaptea. Şi cânta ceva de la Vama Veche. Se iubea cu vocea lui Chirila. Iar el stătea în pat. Fraiera... Se iubeau cândva, dar atunci era un alt prezent, diferit de acel trecut al lor. El nu mai iubea, el era îndrăgostit de altceva. Ochii lui nu mai clipeau pentru ea. Fizic, îi despărţeau două blocuri.. însă iubirea lor era departe de reacţia aia chimică pe care a avut-o la început. Acum era doar un precipitat.

Cafeneaua era plină, îmbibată până la refuz de fum de ţigare. Ochii îmi lăcrimau. Am ieşit în fugă afară lăsându-te în urmă. Plângeam fără control, plângeam în faţa ta.. şi-acum nu era numai din cauza ţigărilor.

Pentru că aseară a fost seară, iar noi ne-am cufundat trupurile goale în aşternuturile negre ale cerului de septembrie...

Dimineaţa

Era pur şi simplu un coşmar din care mă trezisem brusc. Nu mai erai în pat lângă mine.. Nici urma transpiraţiei tale de noaptea trecută. Eram singură, înconjurată de câteva perechi de şosete curate, sutienul meu, şi un tricou larg pe care l-am purtat aseara. În aer nu mai plutea urma parfumului tău, nu se mai auzea robinetul din baie care picura la fiecare 2 minute şi 24 de secunde, nu se auzea ventilatorul din bucătărie.. Farfuriile şi paharele pline cu scrum de la pastilele de ţânţari ce le-am ars în casă azi-noapte erau spălate. Pe masă nu mai erau flori. Geamurile erau peste tot închise, uşa încuiată. Nu erau cheile în cuier. Eu eram închisă. Ostatică în singurul meu adăpost infectat cu iubire. Nu erai acolo să mă săruţi de bună dimineaţa sau să-mi rosteşti un simplu te iubesc. Nu... azi eram singură. M-am trântit pe covorul din sufragerie plin de firele mele de păr blonde. Am fixat urma buzelor mele de pe tavan.. cea pe care am făcut-o atunci când am atins prima noastră lună împreună.. când ai zis că o să mă ridici până la cer.. până la propriul nostru cer.. când mi-ai spus că am să îl pot săruta. Am intrat în baie şi am găsit cada plină cu apă călduţă şi spumă. Mi-am afundat capul şi m-am dezbrăcat sub lumina becului ce abia mai pâlpâia. Mi-am învelit corpul cu apa murdară. Am auzit uşa de la intrare şi am tresărit. Ai trântit-o. Ai venit în baie direct şi ţi-ai azvârlit hainele pe toaletă. Te-ai aruncat peste mine în cadă şi mi-ai zâmbit. –Bună dimineaţa, iubito. Am venit acasă. Aveai urme de ciocolată pe buze. M-am înfruptat din dulceaţa lor si m-am amestecat cu parfumul trupului în braţele tale.