Ruinele tale

Înnebunesc printre ruinele tale, iubitule. Şi nici măcar nu ştiu cum de-ai ajuns aşa... bucăţi de oase, câteva fâşii de piele, păr, un zâmbet... şi nici un suflet. O fi fost poate timpul care ţi-a demascat planul  de-al transforma doar într-un ceas, sau poate astenia de primăvară. O fi fost noaptea care mi te-a furat şi m-a făcut pe mine să nu mă mai ştiu decât nebună. Or fi fost stelele sau ploile... o fi fost pasărea care te-a cântat ieri dimineaţă pe la 3 pe pervazul meu. Sau oi fi fost chiar eu, eu care ţi-am înnebunit ruinele. Tu nu mai ai glas sau buze. Ţi le-am dizolvat de atâtea săruturi şi atâtea dăţi în care ai tot ţipat la mine când îmi ceream iertare sau când plângeam, când îmi închideai telefonul. Tu nu mai ai nici mâini, nici unghii. S-au fărâmiţat de la atâea seri în care te imploram să-mi masezi corpul.. Măcar m-ai cunoscut, aşa, cu totul. S-au dus şi mofturile tale... micuţele tale mofturi  de dimineaţă când îţi puneam cafeaua şi-o făceam prea dulce. Atunci când inversam cănile. Şi alea două ţigări. Chesterfield - doar asta dădeau la bucată. Unde-i timiditatea ta neexistentă? S-a strecurat şi ea sub ruinele tale? Unde-ţi sunt cuvintele sau fumul? Unde-ţi e pudoarea? Spune-mi. Ah, am uitat. Tu nu mai ai glas. Arată-mi atunci! Pardon, nici mâini nu mai ai. Fă-mă să simt! Dar cum? Cum să mă faci pe mine când tu însuţi nu poţi simţi? Unde ţi-e sufletul? Oh, e la mine. Acum îl simt. A fugit de ruinele tale, iubitule. M-a preferat pe mine nebună. Pe mine înnebunită de ruinele tale. Pe mine plină de tine. Ne-am ameţit amândoi cu nebunia mea. mă rog, eu şi cu ce a mai rămas din tine. Apoi ne-am întins şi te-am iubit. Te-am iubit pe tine şi ruinele tale care mă înnebuneau.