a spus..

Trecutul a strigat iar tare și clar. Mă-așteaptă să-i suport din nou balivernele pe care nu le pot controla. Totul  se repetă...Ea a spus că mă va lăsa.. El a rămas acolo...

Noaptea de-afară tace iar sub presiunea unor fire de păr cârlionțate. Cineva zâmbește undeva acolo...

 

Țin să-i mulțumesc cuiva pentru că s-a așezat pe scaunul ăla de care vorbeam cândva și a reușit să mă asculte..

...aș vrea să ne-necăm sufletele în bălțile de-afară.. să nu mai vorbească atât...

Și toate rugămințile mele s-au evaporat undeva între două pagini dintr-o carte..M-ai lăsat aici, singură, în nebunia de cuvinte. Nu mai am decât o sinapsă ce cu greu transmite impulsuri efemere...

.....în amintirea unei seri ploioase de mai

Reacția sufletelor noastre s-a consumat.  

Asta așa... ca un gând, între doua lupte interminabile dintre creier și chestiile mici, ca niște fiori, al caror nume nu vreau să-l mai pronunț din nou...

II

Umblu prin pozele vechi, îngălbenite de atingeri nostalgice ale trecutului... Ma pregatesc să plec, să-mi reîntânlesc vechii mei prieteni, sa le vad iar sticla plină de praf, jumătate goală, să-mi ceară iar ceva bănuţi ca să-şi poată menţine doza de vitejie cu care trec peste altă zi... Apuc cheile de pe masă şi trântesc uşa în urma mea.. Ei mă aşteaptă acolo... îşi chinuie colţul gurii să se ridice la vederea mea.. eu, fata aia singuratică, cu ruj roşu pe buze şi părul ondulat lăsat în voia vântului.. Erau zile în care nu-şi aduceau aminte de mine, iar discuţiile noastre interminabile începeau din nou... mai complexe de fiecare data. Învăţau cuvinte noi de la mine, îmi furau din gânduri şi din modul în care vorbeam. Eu eram pasionată de felul în care îşi mişcau degetele prin aer atunci când vorbeau de moartea lui Ceauşescu... era subiectul lor preferat.. dezbăteau cu atâta patos, încât parcă totul se întamplase sub ochii lor.
Trenul ăla nu sosea... şi mă făcea să plâng din nou.. El nu mă lua de mână.. Nu venea.. Nu cobora din tren cu rucsacul ponosit  şi geaca de piele neagră care să-i acopere braţele pline de alte cicatrici... Nici azi nu ajunsese...

            Nu mă lăsa să-nfrunt nebunia asta singură...

"Ţi-aş aprinde eu ţigara..."

"Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi Si ti-as saruta talpa piciorului, Nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea, De teama sa nu-mi strivesti sarutul?'' - Nichita Stanescu

Şi de-ai fi fost o definiţie bună a unui cuvânt coborât din trenul infinit al gândirii, aş fi rămas... Şi chiar de-ar fi fost aşa, eu n-am să recunosc. Nu acum. Şi de-aş fi fost cineva, tu ai fi rămas. Dacă totul n-ar fi fost doar o poveste scrisă cu cretă proastă, jur c-aş fi rămas. Jur c-aş fi stat acolo, neclintită, sub mirosul salcâmilor. Mi-aş fi procurat singură iubirea... de n-ar fi fost aşa... De nu te-ai fi urcat în taxiul ce îţi tot dădea târcoale, ce nu înceta sa claxoneze... Prea mult fum de amagire a fost.. şi prea puţin a rămas... Prea mult condiţional în toată treaba asta.. Prea mult, prea puţin indicativ, prea puţin pentru mine.. Prea puţin pentru gândurile văruite de-atâta neadevăr.. prea puţin... mereu am să spun că-i prea puţin... dacă ar fi fost mai mult.. şi iar intervine condiţionalul...

Mă arunci cu fiecare necuvânt în noroiul altei zile...

Ţie, cel cu marea

Şi-om sta pe plaja cu nisip rece şi ud.. şi ne-om cufunda picioarele în negura nopţii. O să te privesc alene cum îţi sorbi picăturile de bere rămase pe marginea cutiei, salivând şi ea parcă după buzele tale... Şi-am să mă cufund într-o altă veşnicie singură.. Am să închid ochii să adorm, să te las o clipă fără mine.. să mă las pe mine să visez un tu pe care nu-l pot atinge din nou... Să mă strâng singură în braţe. Să se nască tăcerea, să se bălăcească-n valurile mării ce ne-aşteaptă trupurile răsfirate. Să mă săruţi.. să te grăbeşti spre veşnicie.. Să-mi înec gura în cuvinte fără sens.. s-o salvez cu tăcerea dimineţii de mai, în care totu-i trecător.. în care totul dispare brusc după o seară zdruncinată de aprilie. Să fiu cu tine. să fii cu mine, să fim altundeva separaţi. Să te am pe tine, cel ce vei apărea cândva acoperindu-mi amintirile cu un strat gros de praf, să miroşi a nisip cald şi să distrugi tot ce era în urmă... Pentru tine, ţie care vei apărea cândva pe plaja sufletelor mele...

Să-mi dai marea-n loc de cuvinte şi să te amesteci cu ea când stelele-şi dau lumina stranie pentru un pic de fericire în cădere lină...

Iubire?

Şi mă gândesc acum ce-i dragostea... ce înseamnă să iubeşti? Iubirea e chestia aia pe care o ai atunci când nu l-ai văzut de secole lumină, însă îi regăseşti zâmbetul ăla strâmb şi în ultimul firicel de praf de sub pat? Iubirea se simte, fizic? Oare chiar e ca o înghiţitură de vodka, pe care o simţi cum arde brusc, dar pe care o pierzi undeva adânc imediat? Iubirea doare? Incert până acum... Ştiu doar că iubirea, sub orice formă ar fi ea.. că se transformă în ură, dispreţ, nepăsare sau nu.. iubirea lasă urme. Oamenii îi dau voie să facă asta. E mai comod. Dar oare.... care oameni?

.

Şi cu ochii-nchişi de somn tot la el visam...