Mă iubești mai mult. Și mă gândesc cum s-ar auzi pârâitul pick-up-ului în surdină, în camera ta cu pereți albi. Cum aș întinde scrumul tău pe pielea mea goală. Cum ar rămâne umbra mea impregnată pe cearceaful tău ce contrastează adânc cu pereții goi, pe care se distinge urma spatelui meu sub izbitura de-aseară. Si ceașca de cafea vărsată pe covor. Și cum m-ai uitat în noaptea aia. Că tot mi-am amintit de asta. Când aveam șalul ăla aruncat pe umeri peste geaca de piele. Că știi ce frig îmi era. Și cum a început să plouă, cum mi-a împrăștiat creionul de la ochi pe toată fața. Cum am coborât din bloc și am zâmbit. Și cum ploua.. doamne, cum ploua! Cum am început să tușesc, și cum mi-ai sărutat picurii de pe obraz. Cum mă strângeai în brațe. Pentru ca auzeai cum dinții își făceau dansul în gura mea de atâta frig. Cum m-ai întrebat de ce port mereu negru. Și cum ți-am răspuns cu silă... Dar aici n-am să reproduc, pentru că tu ar trebui să îți aduci aminte. Și cum am plecat. Și cum inima mea a rămas fierbinte. Că doar ea mai era. Și cum nu m-am mai întors. Și cum tu ai rămas. Și eu am plecat...

Versuri.

Întind mâna spre tine speriată,
De vreun gând ce poate fi ameţitor,
Ce prin mintea ta are să treacă
La auzirea şoaptelor de dor.

Te-aştept în cameră să te iubesc,
Să-mi cânţi tu mie ciudate poveşti,
Sub luna neagră uşor să mă topesc,
Să devin una cu minciunile lumeşti.

Şi printre ape să-mi dizolv iubirea,
Să uit de tine şi de-al tău păr blond,
Să fiu frumoasă exact ca nemurirea,
Ce se-ascunde după-al paşilor fond.

N-am să te uit pe tine, suflet viu,
Şi-am să-mi plimb umbra printre pomii goi,
Am să te transform în al dragostei fiu,
Să rămânem iubite cândva noi doi.

Știi?

Mai știi cum îți strigam numele disperată astă iarnă? M-ai auzit de-acolo de unde ești? Cum am călcat peste mormântul tău fără flori, cum am țipat prin cimitir, cum m-am trezit brusc și am răsuflat greu. Cum totul a fost un vis, cum te-am găsit lângă mine, îmfășurat în cearceaful alb pe care mi l-ai smuls de pe mine azi-noapte. Cum te-am lovit și te-am amețit de la atâtea săruturi ca să mă asigur că ești viu, că trăiești, că nu ești doar o iluzie ce a poposit în patul meu. Cum m-ai sărutat pe buze, pe gât, pe frunte și pe umărul drept, exact în ordinea asta și te-ai dus să faci cafeaua. Cum am băut-o împreună în pat, cum am înmuiat în ea dragostea. Cum ne-am spălat pe dinți împreună, mânjind oglinda de pastă mentolată, lăsând zoaie lungi de apă. Cum ne zâmbeam, așa ca prima oară pe coridorul școlii. Cum m-ai studiat în timp ce îmi luam dresurile pe mine atentă să nu agăț vre-un fir. Cum mi-ai tras ușor fermoarul fustei și ți-ai lăsat mâna peste coapsa mea înfrigurată. Cum m-ai ajutat să-mi închei cămașa și cum m-ai trântit peste tine. Cum rândeai de mine când încercam să-mi întind pe pielea feței puțin fond de ten, să-mi ascund goliciunea sufletului. Cum a plecat la liceu copila din mine.. Ai privit transformarea mea. Nu mai eram fata lângă care adormiseși aseara... Eram o ființă micuță, ținându-se de mână parcă cu fratele mai mare. Dar noi știam adevărul. Mi-ai smuls un pupic în fața porților pe care și tu urma să intri mai târziu. Pentru că eram amândoi copii. Îți mai aduci aminte oare? Sau... știi să citești viitorul? Pentru că, doamne, știu că așa se va întampla.

E frig

E dimineață și mă sperii de frigul ăsta nenorocit de-afară, de sub pătura mea pătată de cafea, de cel din sufletul meu. Peste tot e gheață, una invizibilă, dar inevitabilă, pentru ca singurătatea asta din aer s-a infiltrat peste tot. Hefaistos nu și-a făcut treaba, a stins focul de pe pământ, focul ăla care aduce căldura. Atlas ne-a depărtat planeta de bila de foc din univers, a făcut să fie frig. Ce-i și cu zeii și titanii ăstia? Și-au injectat doza de răutate ca și toate resturile astea de ființe care mă înconjoară? E așa frig aici... e frig și parcă simt cum fiecare celula intra în hibernare. Ca să nu mai simtă nimic, nu de alta. Dar creierul ăsta tălâmb nu înțelege că ar fi mai bine să apese și el pe butonul de Standby, să ia o pauză, să își revină. Nu, lui îi place durerea aia cu care s-au obișnuit toți, ca de', din aceeași materie suntem făcuți cică. Hai să luam o pauză, că e frig. E frig la mine-n suflet, nu mai are cine să-ncălzească zona. Umărul meu e rece și gol, și pielea lucește. Am chef de o baie lungă, o cadă cu apă fiartă și spumă. Și de întuneric. Pentru ca dacă tot e frig, măcar să aibă un motiv. Să dispară soarele, și noi să mai trăim o zi. Să își dea seama toți ce-nseamnă să îți numeri orele în care mai poți respira aer rece, în care să-i mai vezi pe toți spunându-și cuvinte de amor.. ieftine, adevărat... și mincinoase... dar s-o lăsăm așa.. cuvinte de amor. Să murim, și să zâmbim așteptându-ne moartea, să fim pregătiți de ea, nu să ne surprindă, să nu vă surprindă, că eu una sunt conștientă că o să mor. Ca să bântui printre voi, să vă râd în față. Nu v-așteptați la vreo parte drăguță la mine când veți trece dincolo... Acolo nimeni nu mai conduce.. Și de-abia atunci o să realizați ce-i viața de fapt, și cum ați irosit-o voi în minciună. Că viața voastră nu e viață. O viață nu se consumă cu momeli. Am să vă închid porțile în față, am să vă prind între ele, așa pe jumătate, până să intrați cu totul.. ca să simțiți și voi ce e aia trădare... Până atunci.. am să fiu așa cum sunt acum, cu sufletul înghețat de frigul de-afară.

:)

Dragostea o văd în nimic. Dar în dragoste, până şi nimicul e ceva. N-aş numi dragostea o boală, ci doar o nebunie pe care creierul şi-o permite a fi doar a lui.

Alternosfera-Cincisprezece sute

"Poate cândva adresa ta va fi pe uşa mea.... "

de ce?

Spune-mi iubitule de ce tot pleci şi vii? De ce-ţi fumezi ţigara şi-o arunci lumii? De ce nu poţi să stai, să mai aşepţi să-mi iau rochia pe mine şi să fug cu tine? De ce tot pleci tu singur lăsându-mă în urmă? Unde-i cafeaua ce dimineaţa eu ţi-o las când soarele veghează frumuseţea mea, copila ce-ţi stă-n cale, cea din lumea mea.. De ce nu stai să-aştepţi, să-i laşi să sară-n aer, să plutească singuri, să rămână-afara? Aruncă ţigara, şopteşte-mi iubire, lasă-mi amăgire în a mea privire.

M-aş iubi..

Şi dacă eu aş fi băiat nu m-aş iubi pentru felul în care arăt, pentru felul în care zâmbesc, pentru hainele lălâi pe care le port sau pentru cum privesc lumea... M-aş iubi pentru felul în care îmi beau cafeaua dimineaţa, cum mă aşez pe un scaun sau cum m-aş privi, de parca bărbatul-eu este întreaga mea lume. Mi-aş iubi degetele şi oasele, buzele care cer mereu alte buze, bucăţelele de metal ieftin pe care le port la gât.. M-aş iubi pentru cum m-aş respinge din prima, şi cum nu mi-aş da o a doua şansă. M-aş iubi pentru că sunt eu, aia sâcâitoare, pentru umărul dezgolit, pentru buclele mele ce se preling pe sâni într-o dimineaţă de iarnă când nici puloverul din lână nu îmi mai ţine de cald, pentru scrisul meu dezordonat, pentru cum ador întunericul şi cum mă ruşinez când sunt în faţa băiatului-eu nemachiată, pentru că m-aş descoperi mai mult, pentru că faţa mea nu ar mai exprima seriozitatea aia.. chipul meu ar fi o copilă lăsată în mijlocul pădurii, nesupravegheată, speriată, singură... M-aş iubi doar pentru că exist, cu toate nimicurile ce mă definesc.... Pentru asta m-aş iubi!

(inspirat din cartea M. R.)