Știi?

Mai știi cum îți strigam numele disperată astă iarnă? M-ai auzit de-acolo de unde ești? Cum am călcat peste mormântul tău fără flori, cum am țipat prin cimitir, cum m-am trezit brusc și am răsuflat greu. Cum totul a fost un vis, cum te-am găsit lângă mine, îmfășurat în cearceaful alb pe care mi l-ai smuls de pe mine azi-noapte. Cum te-am lovit și te-am amețit de la atâtea săruturi ca să mă asigur că ești viu, că trăiești, că nu ești doar o iluzie ce a poposit în patul meu. Cum m-ai sărutat pe buze, pe gât, pe frunte și pe umărul drept, exact în ordinea asta și te-ai dus să faci cafeaua. Cum am băut-o împreună în pat, cum am înmuiat în ea dragostea. Cum ne-am spălat pe dinți împreună, mânjind oglinda de pastă mentolată, lăsând zoaie lungi de apă. Cum ne zâmbeam, așa ca prima oară pe coridorul școlii. Cum m-ai studiat în timp ce îmi luam dresurile pe mine atentă să nu agăț vre-un fir. Cum mi-ai tras ușor fermoarul fustei și ți-ai lăsat mâna peste coapsa mea înfrigurată. Cum m-ai ajutat să-mi închei cămașa și cum m-ai trântit peste tine. Cum rândeai de mine când încercam să-mi întind pe pielea feței puțin fond de ten, să-mi ascund goliciunea sufletului. Cum a plecat la liceu copila din mine.. Ai privit transformarea mea. Nu mai eram fata lângă care adormiseși aseara... Eram o ființă micuță, ținându-se de mână parcă cu fratele mai mare. Dar noi știam adevărul. Mi-ai smuls un pupic în fața porților pe care și tu urma să intri mai târziu. Pentru că eram amândoi copii. Îți mai aduci aminte oare? Sau... știi să citești viitorul? Pentru că, doamne, știu că așa se va întampla.