"În orice poveste de dragoste, există acest punct de echilibru în care ne aflăm doar o clipă, a cărui nostalgie rămâne apoi pentru totdeauna, de la înalţimea căruia îţi priveşti deodată întreaga viaţă. Şi atunci pare că ai lăsat trecutul în urmă pe de-a-ntregul. De parcă abia ar fi existat vreodată. Prezentul este aici şi ţi se deschide în faţă, la picioarele tale, vidul fabulos al unui fermecător viitor, pe marginea căruia încă te mai afli, îmbătat de ameţeala stupidă căreia vrei să i te abandonezi, aruncându-te voit şi fără nici o remuşcare spre un nou mâine." 
                                                                      -Philippe Forest - "Iubirea din nou"

fluturii nu mai au stomac.

Şi ce-ar fi dacă ţi-ai aduna toate visele şi-ai face o plasă din ele ca să-mi prinzi visele la un loc?

...

Ai spus pentru totdeauna şi nu te-ai ţinut de cuvânt. Ai zis ca te vei întoarce atunci când voi vrea, dar n-ai făcut-o.. Mi-ai spus că vei fi acolo, în acelaşi loc.. Ţi-am sorbit cu atâta pofta ultimele surâsuri, ca şi cum ar fi fost nişte picături dintr-un pahar cu vin. Ţi-ai omorât cuvintele acum..

sfârşit

Totul e altfel acum.. aici.. Străinul a pus mâna pe tot... Pe tot ce a însemnat fericire odată... Acum ai devenit doar o notă de pe un lung portativ. Acum eşti un cuvânt scris cu dermatograful pe o foaie udă, pătată cu cafea. Acum te-ai dus ca o adiere de vânt plină de praf..

Alt anotimp...

Se auzeau foșnete peste tot, valuri spărgându-se în stânci… La început totul era negru, de parcă întregul cosmos s-a proiectat pe retina mea… Tălpile îmi ardeau, iar razele soarelui îmi lăsau urme proeminente pe pielea uscată… Brusc, totul se creiona…  Am întors capul.  Undeva, într-o depărtare a nimănui, se ridica deasupra liniei orizontului mingea de foc. Nu era așa de orbitoare precum o știam eu.. Ba chiar îți întindea mâinile. Am alergat spre ea și am îmbrățișat-o. Am alergat cu soarele de mână printre valurile mării ce nu încetau să se contopească alene cu nisipul ce purta urmele unor pași învechiți.. Apoi împreună am atins apa.. Mi-a promis că nu se stinge dacă nu-mi voi șterge grimasa ce îmi lumina chipul hașurat într-un tablou ce pentru alții părea fantastic. Soarele-mi zâmbea înapoi. Ne-am luat zborul dintre valurile ce mi-au mângâiat spatele până să ajung printre nori.. Acum eram sus, într-un plan paralel… Aveam impregate pe gene mici cristale de sare ce-mi șopteau la ureche, după lungi călătorii, balade întârziate ale unei copilării ce deja se pierdea în zare…  Priveam de-acolo, printre bulgări de vată, trecutul, trecutul unei fericiri de care-am avut parte.. Părea să se continue… părea să nu piară vreodata… Era linia mea, vedeam ce-am lăsat în urmă… aveam ce-mi doream.. Soarele, marea și cerul.. Aveam un film al vieții mele… Aveam zâmbete.. Eram în anotimpul meu… în Anotimpul Fericire…

Însă am făcut un pas greșit și-am căzut de pe-un nor… Prezentul a revenit… dar mi-a făcut o promisiune… Anotimpul Fericire va reveni pentru oricine atunci când va închide ochii şi va zâmbi… Orașul se va transforma-n plajă, iar zilele în nori. Şi-atunci toată lumea va şti că cineva a râs undeva, acolo… Cineva va avea fericirea lui, fericirea lui de neînchiriat.

Vreau să mă duci la mare așa cum mi-ai promis.. Să-ți ating pielea arsă de soarele de la ora doișpe ziua, și să îți fur din berea pe care o tot ascunzi sub prosoapele ude.. Vreau să mă lași să-ți desenez linii pe corp din sarea ce-ți rămâne pe spate dupa ce ne-am cufundat în mare. Vreau să mă găsești, să te găsesc, să ne-așteptam pe alt nisip... să mă iubești sub niște raze ascunse-n fericire.

"DACĂ ÎNCĂ NU ŢI-E RUŞINE DE NEBUNIILE PE CARE LE FĂCEAI PENTRU EA, SĂ ŞTII CĂ IUBIREA TA N-A MURIT CU TOTUL."

-Garabet Ibrăileanu, “Privind viaţa” 

Mă privea subtil printre scândurile balustradei. M-am dus la bar și i-am zâmbit. S-a ridicat de pe scaunul din fier forjat și s-a îndreptat spre mine cu pași apăsați. M-a privit scurt din nou, și și-a întors capul. Apoi a strigat către ospătar: " - O bere pentru domnița, te rog!"