Se auzeau foșnete peste tot, valuri spărgându-se în
stânci… La început totul era negru, de parcă întregul cosmos s-a proiectat pe
retina mea… Tălpile îmi ardeau, iar razele soarelui îmi lăsau urme proeminente
pe pielea uscată… Brusc, totul se creiona… Am întors capul. Undeva, într-o depărtare a nimănui, se ridica
deasupra liniei orizontului mingea de foc. Nu era așa de orbitoare precum o
știam eu.. Ba chiar îți întindea mâinile. Am alergat spre ea și am
îmbrățișat-o. Am alergat cu soarele de mână printre valurile mării ce nu
încetau să se contopească alene cu nisipul ce purta urmele unor pași
învechiți.. Apoi împreună am atins apa.. Mi-a promis că nu se stinge dacă nu-mi
voi șterge grimasa ce îmi lumina chipul hașurat într-un tablou ce pentru alții
părea fantastic. Soarele-mi zâmbea înapoi. Ne-am luat zborul dintre valurile ce
mi-au mângâiat spatele până să ajung printre nori.. Acum eram sus, într-un plan
paralel… Aveam impregate pe gene mici cristale de sare ce-mi șopteau la ureche,
după lungi călătorii, balade întârziate ale unei copilării ce deja se pierdea
în zare… Priveam de-acolo, printre
bulgări de vată, trecutul, trecutul unei fericiri de care-am avut parte.. Părea
să se continue… părea să nu piară vreodata… Era linia mea, vedeam ce-am lăsat
în urmă… aveam ce-mi doream.. Soarele, marea și cerul.. Aveam un film al vieții
mele… Aveam zâmbete.. Eram în anotimpul meu… în Anotimpul Fericire…
Însă am făcut un pas greșit și-am căzut de pe-un nor…
Prezentul a revenit… dar mi-a făcut o promisiune… Anotimpul Fericire va reveni
pentru oricine atunci când va închide ochii şi va zâmbi… Orașul se va
transforma-n plajă, iar zilele în nori. Şi-atunci toată lumea va şti că cineva
a râs undeva, acolo… Cineva va avea fericirea lui, fericirea lui de
neînchiriat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu