ai plecat...

Erau conversaţii şi plimbări lungi, pe alei înzăpezite, cu oameni beţi de fericire, târându-şi gândurile spre casă. Eram noi pe o scenă a minciunilor. Cortina cădea. Era o pânză grea, încărcată de gânduri plumbuite cu ură. Îmi şopteai prin minte aiureli tomnatice. Iar eu te-am lăsat atunci. Ce uşor a fost. Tu ai urlat banal, ca în toate filmele în care lumea se prăbuşeşte sub privirile eroului. Eu mi-am continuat rolul. Ţi-am oferit veninul şi am plecat. Vezi?... pot face şi eu asta. Acum stai şi plângi, pentru că amintirile dor.
Într-o zi ai apărut iar la uşa mea. Aveai cheia înca în buzunarul de la piept. Te-am lăsat să intri. Miroseai a praf, a bere şi a frig. Te-am adulmecat subtil. M-ai privit cumva pervers, dar te-ai aşezat jos şi ai tăcut. Ţigările lipseau. Te-am întrebat fugitiv daca ai băut. Mi-ai răspuns sec. "Nu." Îmi priveai şnurul ce-mi înconjura talia subţire urmărindu-i parcă curbele. Cândva erai fascinat de tot... îmi studiai fiecare linie a corpului. Ţi-am şoptit uşor:

-Mi-a fost dor de tine..

Mi-ai astupat gura şi ai oftat. Te-ai dus la baie, ai deschis apa şi ai lăsat-o să curgă. Mi-ai furat un sărut tăios, ţi-ai aruncat privirea fix pe inelul care nu înceta să se învârtă pe degetul meu iar apoi te-ai întors... Te-am întrebat obosit..:

-Ai să mai treci pe-aici?
-Poate doar când ceaţa mă va sugruma.
-Nu mă lăsa iar.
-Îmi place. Suferiţa altora e veninul meu.

Iar tu ai plecat, lăsându-mă cu privirea stinsă într-un colţ al camerei, mirosind a somn şi a apus, gustând din propria mea ură. Te-ai dus învelit în ceaţa ultimei seri de decembrie...

Sfârşit...

Şi se duce alt an în care nu am reuşit să scriu mai nimic.. Sunt goala.. Mi-e dor de sentimente reale.. Nu mai vreau minciuni ieftine. Vreau să mă-ndrăgostesc. Real. Vreau să însemn ceva. Mi-e dor de voi.. fluturi rărăciţi departe. De ce nu vă mai întoarceţi? Prea multă ciocolată?

Alt sfârşit început

-Pleci... De ce faci asta?
-Pentru ca asa pleaca toţi..
-Tu nu eşti toţi.. Tu nu vrei asta.
-Nu, nu vreau, dar trebuie.

Asta a fost tot. Sfârşitul. S-a dus. A plecat trântind uşa, lăsând ţigara aprinsă lângă paharul de whiskey ce-i purta urma buzelor înecate de atâta ruj roşu. Nici un fir de păr. Periuţa de dinţi i-a rămas în baie. Rimelul îi stătea aruncat dupa un dulap vechi, în care a rămas doar un tricou rupt, un sutien alb şi papucii prăfuiţi. Singurele dovezi ale existenţei ei. Rămânea iluzia că a fost acolo. Lucrurile puteau fi ale oricui. Ce mai conta? Farfuriile zăceau în chiuvetă la fel ca în fiecare dimineaţă în care Dora nu-şi făcea apariţia de la prea multe pastile luate aiurea. Praful era neşters. Urma bocancilor - aproape invizibilă, totul era ca înainte cu excepţia amintirilor. Ele erau cumva prezente. Şi ce? Urma o altă zi, o altă maşină străină, un nou sărut.. Un pahar de whiskey sau poate unul de vin şi gata. Alt început.
El se duce în alt bar, cu o altă cămaşă fara câţiva nasturi şi aşteaptă. Ea vine, se aşează şi îl întreaba încet:
-Ţi-a fost dor de mine?
Şi pleacă împreună înapoi, terminând din nou un alt sfărşit început.

Ultima zi

Asta a fost.. S-a dus. Ultima grimasă pierdută s-a înălţat uşor printre astre în ultima zi de fericire. Puteam cere mai mult.. Un sărut sau poate un cadou cu fundă mare şi roşie care să stea pompos sub brad. Dar nu.. eu m-am mulţumit cu un zâmbet.. Mulţumesc pentru amintiri, pentru cuvinte greu de descifrat, pentru nopţi albe şi săruturi virtuale. Mulţumesc pentru ca ai fost nimic. Mulţumesc pentru zâmbetul pierdut de pe faţa-mi palidă, unsă cu un strat subţire de fond de ten, îmbâxită de lacrimi, şi plină de sărutări straine. Mulţumesc pentru un Crăciun inexistent, mulţumesc pentru faptul că nu ai fost aici. Mulţumesc pentru că mă laşi să scriu aici singură, înconjurată de perne albe, învăluită în versuri albastre... Eşti nimic, bunul meu prieten.. Acum eşti nimic.

A doua viaţă

Difuzoare înfundate îţi spun povestea. Eşti o răsuflare complicată. Acel casetofon spart, cu butoane roase de sunete afone derulează caseta cu amintiri ce-au devenit străine. Îţi plânge de milă, pentru că sufletul ţi-a murit. Doar droguri îţi curg prin venele înguste şi ciuruite de-atâta ură. Îi spui să pornească, muşchii ţi se contractă, aşteptarea e macabră. Butonul se-nţepeneşte, scrâşneşti din dinţi şi trânteşti carcase. Amintirile nu pornesc. Becurile casetofonului s-au ars. Difuzoarele scot un fâşâit asurzitor. Te prăbuşeşti inconştient, iar casetofonul tace. Te trezeşti într-o lume plină de curent, sunete scurte şi puternice, un ecran, un bec şi pereţi albi. Eşti la terapie intensivă. Te-ai născut a doua oară. Casetofonul a dispărut, ţi s-a schimbat caseta. Banda rulează.

Scrisoare.

Iubite,
Am să scriu doar câteva cuvinte frenetice.. pentru că disperarea-mi din suflet nu mă lasă să fac mai mult... Au trecut o sută de zile şi tu nu te-ai întors, au trecut o sută de zile iar gându-ţi a dansat mai departe cu fiecare cuvânt. E doar o scrisoare lunatică pe care ţi-o trimit din zbor, căci inima-mi aleargă departe... departe de tine, departe de noi. Furtuna pe care ai lăsat-o în urmă a distrus tot ce clădisem. Erai orb.. Nu ţi-a mai păsat. M-ai lăsat în urmă râzând. Mi-ai smuls ochii... iar pleoapele-mi voiau să se umple de lacrimi, dar ardeau de dor... Pe-atunci erai doar un alt surâs ce-mi lumina calea prăfuită. Acum... acum eşti esenţa trecutului meu, eşti doar cel ce-mi storcea atingeri pixelate. Dezorientată te privesc prin banal. Eşti departe, eşti prins într-o fericire falsă. Pentru că ştiu, tu nu mai eşti la fel...Dar te înrămez cu fraze zdrenţuite, te desenez din amintiri...

Oameni si ploaie

Oamenii, o ploaie de cuvinte nerostite,
Un întuneric de corpuri prihănite,
Zboară în iluzii absurde
Ale iadului fiinţe mărunte.

Şi ating un cer străin,
Oamenii, univers umil.
Distrug vise sângerii,
Devenind din nou copii.

Adunătură de litere.

Și ce-am acum? Disperarea unor clipe pierdute.. Niște amintiri dezbracate de absurd. Umblu prin minciuni si romanțe la mâna a doua. Am ajuns să caut nisip de cuvinte adevărate într-un ghiozdan rupt. Nu cred c-o să renunț.. pentru că mi-ai zis cândava, atingându-mi mintea, niște adunături de litere ciudate, pline de un adevăr pueril. Am să te prind cândva.. Da, pe tine. Tu acel trubadur amărât care îmi joacă feste printre umbre încolțite de dispreț. Nepăsarea e acum divina. Nu-ți mai pasă nici de mine, nici de noi.

Cuvinte...

Și-atunci să-mi spui: " Ești cea mai frumoasă picătură de viață..."

Vară târzie.

Seara ai gust de vară târzie. Zbaterea ta o simt de la depărtare. Noaptea ești cu mine, iar eu îți strâng cenușa fiecărei respirații. Miroși a toamnă, a pământ ars... Cu ochii închiși străbați camere pline de oglinzi acoperite. De ce suspini? Ai nevoie de curajul libertății ca să iubești? Ia-mi veșnicia, dar lasă-mi inocența cuvântului ce nu a fost rostit. Libertatea o putem găsi dacă vrei, iubirea nu, pentru ca e pe aripi de îngeri, iar îngerii-s în rai. Oare cine și oare de ce te-ar răsturna și amesteca cu pământul ars? De ce ar fi iubirea onoarea de-ați acorda încredere? Nu avem nevoie de depărtări sau spațiu ca să știm... Iubirea nu seamănă cu altceva. De ce am aștepta o răsplată? Decăderile noastre sunt iluzii...

Rochie alba patata cu vin..

Si ce-a facut? Si-a impachetat iar bagajele si a pornit pe un alt drum.. a gasit un alt bloc, cu un apartament rece intre ale carui caramizi o sa-si petreaca urmatoarea vesnicie. Singurul miros frumos din acel dreptunghi ingust mucegait era cel al rochiei ei asezata printre cateva flori de iasomie. Era un miros expirat, ca acela din camerele vechi ale bunicii in care nimeni nu a mai intrat de decenii. Si-a deschis cu sila sticla de vin rosu si a inceput sa bea in speranta ca va adormi. Si-a aruncat privirea peste cateva poze din telefon salvate inainte de tot acest prezent senil. Apoi si-a trantit valiza la cativa metrii, s-a asezat pe patul plin de praf si a inceput sa fredoneze "'cause I was born to tell you I love you" Ah.. ce afona era.. Dar cui ii pasa? Cine o auzea? Poate doar hainele si atunci uitate in valiza din piele tocita. Se simtea ca intr-un sanatoriu. Pereti albi si goi, rochia alba, un cearceaf murdar, patat cu vin care-i atingea trupul dur, lasandu-i urme adanci, frenetice. Ce rost mai avea sa spere? Si-a abandonat zambetul intr-o incapere din-nautrul lui. Da.. el.. acel fat-frumos cu plete caruia obisnuia sa-i scrie cateva versuri pe o foaie.. apoi i le canta in speranta ca ii va atrage atentia. Dar cui ii mai pasa. O hranea cu cate un cuvant fals, pe care nici el nu-s credea. Ea se multumea cu atat... Avea atatea motive sa fuga, dar totusi ramanea vrajita de abajururile ce se aflau in ochii lui. Ii placea sa faca baloane de sapun dimineata.. Asa ii oferea vietii o alta cromatica.. incerca sa se inveseleasca.. nu putea mai mult. Era un copil cu ceva ani in plus, lipsit de cuget. Absorbea praf de adevar. Si ce daca lui nu-i pasa? Ea era multumita ca totusi iubea.. nu pe cine trebuie.. dar iubea.. si o durea undeori.. se obisnuise intr-un fel.. si nu mai simtea decat dimineata, cand totul era ceva nou. Dar ce mai conta atunci cand el e departe, iar amintirea se hraneste doar cu cativa pixeli?
Intr-o dimineata s-a trezit, si-a ars patul, nemaisuportand sa simta ca ceva se imbiba cu ai ei stropi sarati. Era obisnuita sa nu doarma. Noaptea zanganea dintr-o chitara dezacordata. Si asa ii trecea somnul. Vinul ii era prieten si dusman.. Vroia sa rada.. uneori se juca cu un mic Mickey Mouse. Ii placea.. si se gandea ca intr-o zi va gasi pe cineva care chiar ii va merita zambetul.. Nu era greu sa-ti dai seama ca ii placea viata ei.. asta pentru ca nu vroia sa-si gaseasca alta. Se tot muta dintr-un loc in altul.. Pe zi ce trece imbatranea... fire albe ii apareau. Era ninsa de tristete. Se amagea cu sperante. Avea aceeasi valiza, era un fel de amic de calatorie. Niciodata nu se multumea cu ceva mai bun. Inauntru erau vesnic aceleasi lucruri: partituri, foi goale ingalbenite de timp, un pix si cateva creioane rupte, haine cu tesatura moarta si poze.. isi tinea chitara in mana. Obisnuia sa le cante lebedelor in parc. Uneori privea cativa prichindei zambind. Isi cauta telefonul sa le imortalizeze veselia.. dar mereu uita ca si l-a scapat pe sinele de tren in timp ce incerca sa surprinda un cocor ametit, in ultima ei calatorie spre o alta camera scorojita si amutita in negura noptii. De fiecare data, cand parasea cate un loc in care-si odihnea gandurile, se semna pe peretele dinspre nord, langa asezand data si numele lui. Se ducea uneori la biblioteca.. se pierdea printre rafturi...
Anii au trecut.. ea era o batranica scunda, feminina, imbracata la fel, avand aceleasi obiceiuri. Se invartea printre copii, privea cateva din acele cupluri "perfecte" si se gandea la el.. Continua sa se semneze prin fiecare camera alba in care-si lasa amprenta, pe fiecare perete nordic care ii asculta balada plictisita.
Intr-o zi a primit o scrisoare fara expeditor. A gasit-o in fata usii.. Era doar o adresa si numele lui: Cimitirul Saint Heart, randul 0708 locul 2011.
Atat... nu cred ca-i trebuia mai mult... S-a dus acolo.. Si i-a gasit "casa". A gasit locul in care avea sa fie cu el pentru totdeauna.. A adormit acolo, varsandu-si ultimele lacrimi cronice. Au gasit-o intr-o zi ametita de o ploaie de nori, in aceeasi rochie alba, cu o lalea in mana, intinsa langa locul in care isi dorea sa fie dintotdeauna.. langa el..

Amintiri în baloane de săpun

Iar amintiri nebune se scutur și-ncolțesc
Și în gând praf de-adrenalină șoptesc
Se nasc cedând în niște baloane de săpun
Împrîștiind haotic dor nebun.

Doar fum stingher se-oprește-n urma mea
Singurătate-a ferit-o de privirea ta
A lăsat în zadar a vorbelor chemare
Îndepărtându-se-n extaz în a lumii zare.

Si..

Și strigi și nu te-aude nimeni
Și esti stingher, pârlit de vânt
Sunetul difuz al unei chitări se-aude-n surdină
Cuvinte-ncetinite ți se ivesc în gând.

Ți-am citit în stele chipul
Într-o-nghesuială de amor,
Luna-ți alerga prin plete,
Te-neca într-un palid izvor.

Mi-ai zâmbit cu ochi metalici
Și-ai rupt amintiri lansate-n zbor
Ai încetat să mă mai cauți,
Eu fugisem de-al tău dor…

Cutreiera-mi mintea asa cum vreau eu, in zbor pueril.

Si totusi tu crezi in amintiri penibile... Nopti se scurg... Amintirea lor ramane in cateva pahare de vin prea vechi... Imi zambeai prin fum si calcai pe tigari arse de penibilul amor.. Iti stateam in spate.. si-am inceput sa te destram.. Si totusi paharele plangeau.. stiau ce-o sa se intample.. Si te cautau, vroiau sa strige si tremurau.. se spargeau in chinuitul vant ce se strecura prin niste jaluzele arse. Ochii mei te minteau cu lacrimi ruginite... Eram indragostita.. Nu.. nu de tine. Ii zambeam.. Iar tu ma priveai si ma credeai nebuna... ma iubeai, nu? Aah.. si cat de mult.. Si acum ce ai? Amintiri infundate de o nebuna... Esti doar un decor cu care fumez saruturi.. Si m-arunc in usa poftei tale.. ma fac nebuna si incep sa plang.. fluier fals.. Si dau timpul inapoi cand soarele atinge tarmul.. Si totusi te sarutam ca o minciuna.. ce-aveam de pierdut? Alt sentiment strivit? Ah.. am avut atatea incat ce inseamna inca unul? M-am plictisit de noi. Si mazgalesc poze.. Iar paharele de vin plang.. tu inmoi tigari in cuvinte murdare aruncate-n cantece de-alcool.

Și de ce ne tot mințim?

Și de ce ne mințim? De ce nu suntem sinceri cu noi înșine? E așa greu? Ne ascundem după o bucată de conștiință lipsită de adevăr.. și o punem în față.. și mințim.. mințim ușor fără pic de milă.. Și totuși.. de ce mințim? E cel mai ușor lucru, nu? Îți înșeli sentimentele... îți înșeli mintea, fugi de tine, fugi de noi... fugi de adevăr.. Iar la final te simți ca un hoț care simte nevoia să fugă aiurea.. Fugi aiurea de tine.. Și la un moment dat... te închizi singur... Și dai de singurătate.. te împrietenești cu ea.. și iar te minți.. pentru ca ai prieteni... dar refuzi... refuzi să prinzi adevărul de mâna...

Si totusi traiesc intr-un vis

Plin de amintiri penibile

Traiesc intr-un ciudat abis

Plin de cuvinte solubile.

Si iau trenul spre necunoscut

Ma urc intr-un vagon fierbinte

Calatoresc iar in trecut

Pasesc intr-un tunel cuminte.

Iar undeva in departare absurda

Captusita cu-n pachet de unt

Un fluier vechi asculta

Romanta pierduta a unui suflet mut.

Și de mine cine mai are grijă? Cine îmi redă speranța? Pe mine cine mă mai iubește? Și cine îmi mai ridică mâna într-un sfios nor de fericire? Cine? Nimeni... nimeni... Sunt înconjurată de nimeni. Vreau atât de mult o respirație străină după care să zbor... De ce nu-mi răspune nimeni când țip în mine? Și ce? Eh.. am să-nvăț să mă ajut singură, am să-mi dau singură mâna.. așa ca o nebună. Am să ma iubesc singură...

Mda.

Aripi de timiditate

Aripi de dragon mi se scutur în cale

Încerc să respir, plămânii mi s-opresc.

El prea ușor vrea să mă doboare

Solzii lui încet se topesc.

Nu mai am aer, timiditatea mă omoară

Iar el încet se spulberă în nori.

Am învins, a nu știu câta oară

Dragonul timidității pictat ușor în flori.

Megafon

Două mâini împreunate

Și-un apus de soare doar

Suntem noi, pierduți în șoapte

Alergând pe-un culoar.

Doar un scaun enigmatic

Un șevalet plin de prostii

Mulți ar zice că ești sadic

Dar mă pictezi în culori vii.

Eu-ți șoptesc ceva alături

Par un stupid narator

Tu, parcă nu te mai saturi...

Suntem un teatru trecător.

Adunăm mii de bilete

Totul e prea nebunesc

Ești înconjurat de pete

Dar îmi spui un "Te iubesc."

Și oare ce-aș mai vrea mai mult?

Să zbor, să fug, și iar să vin?

Eu doar un megafon mai sunt

Îngropat în vinilin.

Enigme

E-o enigmă cenzurată

Venită dintr-un absurd prea dens

E doar o filă pătată

De-un infern neînțeles.

Și mă bântuie nebună

Pare-un fior tremurând

Încearcă ceva să-mi spună

Îmi șoptește-un singur gând.

Iar eu m-am rătăcit sublim

Într-un cer prea pueril

În vis noi chiar ne iubim

Spunând doar un cuvânt umil.

Și cum m-ai învățat să zbor

M-am prăbușit prea brusc, urlând.

Ți-am lăsat în urmă dor.

Te-am lăsat ușor plângând.

Formal

Poate doar o fărâmă de speranță

A mai rămas într-un colț pierdută

O fărâmă aruncată-n ignoranță

Stingându-se ușor tăcută.

Poate doar al nostru pas rămâne

Înfundat într-un jgheab de fiori

Urme desculțe se destramă-n fărâme

Apoi strigă liniștite: "Mori!"

Iar pasul se aruncă-ntr-un infern tăios

Compus doar de mesaje subliminale

E doar un zgomot mânios

Înșirat ca niște mărgele formale.

Amurg de iunie...

Credea că dacă va alerga altundeva, în altă lume.. îl va uita.. credea că dacă își schimbă hainele, stilul și accentul va scăpa de toată povara provocată de dor și tristețe pe care o duce de ceva timp.. Era doar ea.. ea și aerul, ea și stelele, ea și vântul.. era ea și-un scaun în fața unei mese goale, cu o ceașca de cafea în față, înfundată în disperare.. Era înconjurată de agonia unei seri negre, ca după o înmormântare.. când pietrele sunt reci, scânteietoare... Orice atingere a ceraceafurilor îmbibate cu mirosul lui și pătate de ceva scrum era ca un cuțit înfipt în corp.. Orice poză rămasă undeva în fundul dulapului îi provoca o moarte de câteva secunde.. Orice amintire o speria.. o făcea să plângă și să-i ducă dorul.. Cartea pe care au citit-o împreună.. în aceeași secundă... rând dupa rând.. în același timp.. stătea pe pianul prăfuit la care obișnuiau să compună piese pe care le îmbibau în cafea apoi le aruncau... Obișnuiau să scrie poezii pe care nu le publicau.. doar le adunau într-o carte, iar la sfârșitul fiecărei luni se duceau la locul lor secret și le îngropau acolo într-o cutie de metal.. Acum doar ea mai pășește pe-acolo.. Se duce să ude cu lacrimi sărate poeziile lor.. cu speranța că vor crește sentimente noi.. și că el se va întoarce..

A plecat.. el a plecat într-o noapte.. a plecat după ultima cafea băută împreună, după ultimul duș pe care l-au făcut... Era o noapte cu lună plină... razele se jucau încercând să intre și să se așeze pe patul lor plin de păcate.. se întreceau... vroiau să-i atingă și nu puteau... Ea a adormit.. El a plecat și i-a lăsat pe pragul ușii o petală de trandafir roșu.. O petala.. în asta consta dragostea și despărțirea lor... într-un punct degradabil din acest univers amețit.. Pe masa din bucătărie erau câteva pete de zaț.. și niște vase murdare.... atât... hainele lui nu mai erau... nici urmă de el... Și-a lăsat intenționat parfumul pe raftul din baie... Parfumul pe care ea i l-a oferit cu un an în urmă când a absolvit facultatea..Singurul cadou pe care el l-a acceptat.. Și-a luat tricoul pe care ea obișnuia să-l poarte atunci când compuneau aberații sau când se jucau de-a "Baba oarba" prin casă.. El o detecta după miros... ea după sunetul respirației..

Ea a încercat să plece undeva.... departe de umbrele lor.. departe de băncile ce le purtau amintirea săruturilor din nopțile de mai.. departe de "NOI DOI"... Însă nu a putut rezista.. Nu putea să nu se așeze iar pe iarba plină de declarații de amor adolescentine.. plină de atingeri ciudate... Nu rezista.. Avea nevoie de doza ei de tristețe.. de doza ei de amintiri sfâșietoare.. Casa ei era plină de oglinzi.. În fiecare zi se uita la un chip desfigurat.. la aceleași haine.. Nici urmă de machiaj sau alte prostii.. era ea.. ea cea trista.. fără un zâmbet pe buze.. Se privea și se întreba oare.. oare ce o mai doare?

În timpul unui amurg de iunie a ieșit din casă... Și-a schimbat hainele... Încerca o schimbare.. o nouă ''ea". Era un an de când el a plecat.. Și-a luat o rochiță dantelată... daruită de mama ei.... "Pentru o ocazie specială.." și-a spus... Și a plecat.. dar nu înainte să ia după ea parfumul lui... Și-a înmiresmat pentru ultima oară venele cu el... și-a luat ultima doză de parfum în plămâni.. menită să-i ajungă pentru tot restul vieții... S-a dus la locul lor secret... S-a așezat pe iarbă și a început să plângă... A vărsat parfumul peste primele poezii pe care le scriseseră împreună... Și-a pus acolo sufletul, dragostea și fericirea.. si a zăvorât-o pentru totdeauna... Apoi a îngropat la loc cutia... A pășit în lacul de lângă salcia ce le știa toate cuvintele pierdute în priviri... toate melodiile pe care reușeau să le fredoneze printre săruturi... Și a observat o umbră ciudată pierdută în undele lacului... o umbră care a prins-o de picior și a tras-o adânc în lac... Apoi au revenit împreună la suprafața într-un sărut umed... Da.. el se întorsese.. s-a întors dupa un an plin de chinuri... Arăta la fel... Iar ea... acum era ea cea veche... Cea de dinaintea plecării lui... Zâmbea.... Își căpătase iar fericirea... El era fericirea ei... Și-au dezgropat amintirile înveliți de o pătura albastră... Ea era îmbracată cu tricoul lui.. iar el mirosea exact ca acel parfum.. pentru că ce îi lăsase acasa era un fals... era o copie a celui mai frumos miros din aceast univers de miresme colorate..

Și-au reînceput infinitul cu doar o picatură de apă în timpul unui amurg tăios de iunie....

Motive..

Te iubesc pentru ca:

- imi ingheti cuvintele de fiecare data cand vorbesti cu mine.

- realizez ca mana mea se simte abandonata si plina de tepi atunci cand nu mai are de unde sa se alimenteze cu atingerea mainii tale

- ochii tai ma deruteaza si parca atunci cand ma privesc in ei incep sa vad cuvintele pe care ar trebui sa ti le spun

- parul meu miroase ca tine

- pieptul tau creeaza o conexiune ciudata intre noi, iar imbratisarea aparent banala devine ceva ce nu poate fi dezlipit, ceva plin de iubire, caldura si timiditate

- zambetul tau devine contagios si ma face sa vreau sa faca parte din mine din ce in ce mai mult

- o ciocolata are un gust banal in comparatie cu gustul cuvintelor dulci si al sentimentelor pe care mi le oferi in fiecare secunda  deja sunt mai mult decat cuvinte

- singurul lucru care ma "enerveaza" in toata povestea noastra e ca te iubesc prea mult

- hanoracul puloverul tau e intrerupatorul dintre noi doi

- intr-un mod ciudat de dragut ma faci sa plang si sa rad in acelasi timp

- ajutorul care mi-l acorzi e de N ori mai puternic decat micutul iceberg care a scufundat Titanicul e prea banal spus

- ma ajuti sa creez aberatii doar gandindu-ma la tine nici asta nu mai fac. nu mai sunt in stare. 

- as putea gasi un ∞ de liste cu motive pentru care te iubesc..

Și dacă..

Și dacă aș încerca să te descriu nu aș putea... Câteva propoziții simple nu te-ar reprezenta.

Și dacă aș încerca să te pictez nu mi-ar reuși... Trei pete de culoare si doua linii pe o pânză ar fi inutile..

Și dacă aș încerca să-ți fac o poză nu ar ieși bine... Imaginea ta trecută prin obiectivul aparatului nu ar mai fi aceeași.

Și dacă aș încerca să mi te închipui nu ai arăta la fel... Tu, în mintea mea ești mai mult de un înger..

Și dacă aș încerca să te pun pe un nor, m-aș face singură tristă... Pentru că locul tău este doar lângă mine..

Dar dacă ți-aș spune "Te iubesc!" în fiecare secundă, nu m-aș sătura.. Pentru că tu reprezinți energia mea, soarele de pe cerul lumii mele, cântecul care mă bântuie mereu, sângele care îmi pulsează în vene, surâsurile care se zbenguiesc pe buzele mele... Pentru că aș spune cat de mult iubesc aceste lucruri încontinuu... Doar că acum nu vreau să le mai spun lor.. ci ție.. pentru că tu ești tot ce iubesc și voi iubi...

Tu esti.

Tu... pentru mine esti mai mult decat un apus de soare pe plaja.. mai mult decat o ciocolata la miezul noptii... mai mult decat o ploaie calda vara.. mai mult decat un sarut timid... Tu esti mai special decat un cer senin pe jumatate.... mai adorabil decat o zi alba de iarna... Tu esti marea mea iarna.. Tu esti tot ce pot sa scriu... Tu esti zambetul de pe fata-mi aiurita... Tu esti ursuletul pe care il strang in brate in fiecare seara... Tu esti lumina unei dimineti de august.. Tu.. pentru mine esti tot.

Mi-e dor.

Mi-e dor de tine.. Nu in felul in care crezi tu.. Mi-e dor de vocea ta, de atingerea ta rece si timida, de zambetul tau pueril, de felul in care imi faci buzele sa tresara.. Mi-e dor sa te strang in brate pe la spate si sa-ti soptesc la ureche aberatii.. Vreau sa-mi lipesc mana de a ta in buzunarul hanoracului pufos si sa -ti ating gatul cu varful nasului.. Imi e dor sa imi zambesti si sa ma privesti incontinuu..

Aberatie.

Aseară o atingere obraznică

A reușit să mă-nvețe multe

O șoaptă destul de puternică

Mi-a trimis poeme culte.

Lungită stau și-ascult o doină

Trimisă de un trubadur senil

Încerc să-nțeleg cuvinte fără noimă

Sunt plină de un sentiment umil.

Mormane si compatimiri.

Si numaram fulgii de pe buze nesarutate

Trebuiau sa-nghete, dar ei se topesc

Scaunele de pe culoar sunt ocupate

Stiam ca felinarele cu ochii tot vorbesc.

Acum mainilor mele le este frig sau cald

asta pentru ca nu au mainile tale invizibile

In singuratate umbra ta e un smarald

Suntem doar niste cuvinte credibile.

Doar mormane de mari nemultumiri

Doar o formula a zapezii false

Un gand imi trezeste compatimiri

E plin doar de amintiri taioase.

Cateva cuvinte..

Asteptand sta masa plina de praf

Eu suieram alene lang-un epitaf

Doar minteam spunand ca vantul

Este lenes strabatand pamantul.

Mai am cateva cuvinte de spus, atat a fost

Iubire nu exista, traiesc far' de-adapost

Nici un testament, n-am ce lasa

Poate doar cuvinte de care va veti debarasa.

Dragostea-ntr-o cutie de chibrituri

Strangeam mii de chibrituri intr-o lumina artificiala

Plina de mister, de atingere dictatoriala

Imparstii amintiri si vise doar in jaratic

Totul a fost doar un monument arctic.

Eu nu am nevoie de recitaluri an de an

Poate doar un gand spontan

Am o atingere cristalina, poate chiar uneori salina

Dar nu e ca cea neagra de concubina.

Azi e ca maine, eu te inchid

Intr-o cutie cu chibrituri in vid

Incompatibile cu niste sunete maleabile

Sau cu cateva haine perisabile.

Cuvinte.

Iar daca s-ar opri iar si iar

Acele cuvinte marunte

Si-ar zbura-ntr-acolo hilar

Ar muri usor, tacute.

Si daca s-ar prabusi pe drum

Ar ingheta, s-ar transforma,

Vor trimite numai fum

Iar eu le-as inhuma, nu stiu cum.

Morfina..

Si de fiecare data cand incerc sa-ti imit scrisul patez o fila alba cu stupizenii albastre... Astern o caligrafie ofilita, incompatibila cu liniile serpuite ce le desenezi cu atata grija.. Imi incordez scrisul aiurea, incerc sa-mi inchipui pielea ta rece inviind o parte a corpului meu.

Incerc sa-ti imit atingerea imbibata cu praf de creta.. Esti doar o inchipuire sarcastica. M-ai inchis intr-un spital cu miros ciudat din care nu mai pot scapa. M-ai ingrijit cu fiecare cuvant pe care il rosteai pentru ca lacrimile mele erau bolnave. Au crezut ca va fi bine daca imi smulgi inima, o bagi in formol si o pastrezi doar pentru tine. Dar a fost prea tarziu, eu devenisem dependenta de tine.. Era prea tarziu sa-mi fie cald pentru ca m-am obisnuit cu raceala ta.. Tu -morfina mea-, cu tine am inceput sa nu mai refuz placerea unui cuvant inmormantat. Cuvintele continua sa alunece pe o carte muzicala, alcatuita din ritmuri si note fragile, imbibate in cerneala rosie..

Fara sens.

Au trecut luni de cand nu am mai postat ceva.... Totul s-a schimbat.. Nimic nu mai e la fel.. Eu sunt diferita, ei sunt diferiti.. Mi-e dor de vara si de tot ce a insemnat ea... Dar nu regret aceste clipe, nu regret ultimele sase luni care au fost mai mult decat stupide. Nu regret, pentru ca acum am ce nimeni nu are. Nu regret, pentru ca acum cineva isi plimba degetele in parul meu, cineva imi spune "noapte buna", cineva imi deseneaza cerculete in palma si ma priveste cu subinteles.

Multumesc pentru ca ma lasi sa zbor cu tine.

P.S. Stiu ca nimic nu are sens...

Bryan Adams - Please Forgive Me