Mă uit la un ecran gol, cu cateva semne pe el și plâng.. am un motiv întemeiat.. Plâng.. asta fac de fapt de o oră... Îmi plâng singură de milă.. Plâng aiurea, rătăcită prin mulțimea de perne și pături ce se află pe patul meu... Mi-e foame.. dar mă hrănesc cu lacrimi... Suspin încontinuu... Și mai zâmbesc din când în când, printre lacrimi când mă gândesc la cât de frumoasă e viața... Și e a mia oară când consum lacrimi în supradoze...
E prea greu uneori sa imi exprim in cuvinte sentimentele.. de fapt de cele mai multe ori urasc sa spun cu voce tare ce simt... prefer sa tin totul ascuns in mine.. sa am o pata de mister, una mare, care sa nu poata fi stearsa cu nici un fel de detergent... Este dificil sa ii faci pe cei din jurul tau sa stie cat de mult inseamna pentru tine... Si acum, incercand sa scriu aceste randuri, care ii sunt dedicate cuiva, zambesc si ma gandesc ca o sa ma rusinez cand o sa citesti asta... Nu e prea greu sa citesti gandurile cuiva, dar este greu sa le intelegi. E absurd faptul ca vreau sa-ti arat cat de mult tine la tine.. Oare nu ar fi mai usor sa culeg o stea de pe cer si sa ti-o azvarl la picioare? O vorba inteleapta spune: "Nu plange dupa cineva care nu va plange dupa tine." Eu incerc sa privesc din alta perspectiva lucrurile si sa iau in considerare partea care imi place... Daca acea persoana este oarba, si nu vede cat de mult o iubesti? Daca are sentimentele ascunse undeva adanc, in inima, si ca sa le poti gasi trebuie sa urmezi harta corpului? Daca inca nu a descoperit cat de speciala esti? Daca vede doar partea negativa, sau inca Dumnezeu nu i-a activat acel buton cu numele "Iubire"? Daca, Daca si iar Daca....
În mine umblă umbra nopților de mai, umbra nopților fierbiți de vară și briza caldă a marii... În tine alergă nepăsarea, indiferența și picurii umezi și reci ai verii... În el se plimbă amintirea noastră... În ea se naște imaginea trupurilor noastre, vara, când ploua. În noi nu se naște iubire, în noi apare zâmbetul... În voi pășește invidia... În ei sclipirea ochilor noștri încearcă să evadeze... În ele se adâncesc sentimentele noastre... În toți se naște speranța...
“..Nu stiu cum ma vede lumea, dar eu insumi ma vad doar ca pe un copil care se joaca pe malul marii, incercand sa gaseasca din cand in cand o pietricica mai neteda sau o scoica mai frumoasa decat cele obisnuite, in timp ce imensul ocean al adevarului se afla nedescoperit in intregimea sa, inaintea lui..” - Isaac Newton
Ador să-ți vorbesc... Dar atunci când las cuvintele să iasă din mine, fac asta cu teamă, pentru că îmi e frică de reacția ta, îmi e frica de ce se va întampla cu sentimentul tau pentru mine... Cu toate că e aproape inexistent, nu vreau să sting și acea ultimă speranță, ultimă scânteie... Vreau să fiu scăpărătoarea sufletului tău.. Vreau să degaj scânteia ce îți aprinde focul inimii, focul sentimentelor... Mi-e teamă să las sentimentele să iasă din mine, așa că le zăvorăsc într-o cascadă a lacrimilor, o cascadă fermecată... Și am să le dau drumul numai atunci când voi fi sigură că își vor putea găsi locul în scrumul sentimentelor tale... Inima mea e închisă momentan pentru renovare...
O să-i spun sorelui să nu mai răsară, stelelor să nu mai lumineze, ploii să nu cadă, vântului să nu mai sufle, lunii să nu apară, toate o secundă să se oprească, să împietrească ... O să-i zic inimii să bată, ochilor să nu clipească, corpului să nu respire, totul doar pentru o clipă să se oprească, chiar și acel minut... Doar o dată în viață pot să ajung acolo unde îmi doresc...
Azi.. o să ajung acolo unde marea este cer și cerul este mare... Luna e mireasa nopții, îmbrăcată în rochie albă, strălucitoare... Poartă aura veșnică...
Voi încăleca pe vis, și voi ajunge într-o clipă în cer... Mă voi îndrăgosti de întuneric, și am să-l fur... Sunt condamnată pe viață să nu-l uit... Port stigmatul iubirii interzise... Îngerul vieții plânge peste sufletul mototolit...
Ce frumos miroase seara... Cât de dulce e mireasma florilor de tei atunci când vântul îmi dezmiardă sufletul obosit... Ce apăsător e gândul că într-o zi noaptea va dispărea... Cât de trist e momentul cănd nu voi mai avea puterea să deschid ochii și să admir culoarea spălăcită a serii... Ne naștem să iubim ziua și să visam noaptea... Și murim dorindu-ne să mai avem o viață in care trăim seara... Cât de simplu e să închizi ochii atunci când lumina e inexistentă.. dar cât de greu poate fi să ne descoperim ochii sclipitori atunci când lumina alunecă cu viteză pe chipul nostru.. Oh... Iubesc seara.. Iubesc lumina lunii atunci când se plimbă pe corpul meu și trimite mângâieri cristaline... Mă pierd în noapte..
[În orice colț al lumii ai fi, atunci când este lună plină vei observa că felinarul nopții are aceeași mărime cu degetul tău mare de la mână...]
Mă auzi? Îți șoptesc, apoi îți extrag gândurile, ca în filmele alea de groază la care ne uitam acum ceva timp, dar nu simți nimic... Poate doar câteva furnicături jucăușe... Îți aud gândurile dincolo mare... dincolo de nori și de soare... Totul devine exasperant.. m-am săturat să știu ce gândești.. ține totul pentru tine... Sunt invadată de aberațiile tale! Pleacă! Lasă-mă! Vreau să fiu singură... Nu mă înjunghia pe la spate cu vorbe și gânduri pătrunzătoare... De ce nu mă lași să trăiesc așa cum vreau, și-mi dictezi ce să fac? Ajunge! Plecă din viața mea! Dispari, și nu te mai întoarce...
Multe persoane se întreabă dacă există prietenie... Prietenia este ca un foc ce arde mult timp, se stinge la un moment-dat dupa o ploaie puternică de vara, apoi, după ce soarele usucă lemnele plictisite, focul se aprinde din nou și devine mult mai puternic ca înainte. Prietenia conține multe furtuni într-un pahar cu apă.. Trebuie să învățăm să supraviețuim, să trecem peste și să învățăm să zâmbim chiar dacă nu e nimic amuzant...
TOȚI AVEM NEVOIE DE PRIETENIE, DE PRIETENI!
Aseară am adormit prostesc pe patul paralizat de atâta greutate... Am închis ochii și am patruns într-o lume imaginară, unde totul mă făcea să râd aiurea, unde vântul mă gâdila în talpă, iar soarele îmi desena lumini săltărețe pe față... Degetele cuiva se plimbau pe spatele meu, apoi treceau într-o călătorie scurtă prin păr... Alunecau tandru pe buzele mele, apoi se prăbușau zadarnic pe picioare... Ochii admirau aura ce exploda de pe chipul angelic... Două jumătăți de surâsuri cochetau anemic pe buza-mi de sus... Visam la trecut... Gândăceii încercau să mă învețe să zâmbesc în felul lor, apoi, obosiți, m-au luat într-un dans al timpului... Într-un final, m-am trezit din visul timpuriu amăgită de mirosul piersicilor ce mă așteptau pe verandă, zemoase și dulci...
De ce să plâng când pot să râd? De ce să uit când îmi pot aminti? De ce s-alerg când ma pot plimba? De ce să înot când pot zbura? De ce să vorbesc când pot să scriu? De ce să mor când pot trăi? De ce să visez când pot spera? De ce să clipesc când pot să privesc? De ce să tac când pot șopti? De ce să urăsc când pot iubi? De ce? De ce e așa greu să fim fericiți?
Cât de greu este să poți picta viața în culorile curcubeului... Începi cu roz, apoi adaugi puțin albastru, și galben... Dar realizezi că e prea dificil să continui cu alte culori... Și te oprești... iei puțin negru si gri... Dar realizezi că nu e bine ce faci.. Și încerci să continui cu verde... Cu portocaliu și roșu... Iar la sfărșit admiri ce ai realizat.. O operă de artă indefinită, infinită și plină de suișuri și coborâșuri... Încerci să o vinzi cuiva ce nu are prea multă nevoie de ea.. îî vinzi chiar nucleul... După ce te gândești puțin, realizez că ai făcut un pas mare și greșit... Și încerci să dai timpul înapoi.. Dar nu mai poți... și suspini, apoi te prăbușești, realizând că ți-ai vândut VIAȚA...
Cel mai bun lucru pe care l-ai lua cu tine pe o insula pustie este PRIETENIA...
Îți pictez sângele în albastru... Apoi trupul in negru... las să curgă pe părul tău culorile curcubeului... Apoi, pe mâna ta, desenez cu turcoaz viața, ochii îi stropesc cu suc de portocale, apoi îti colorez gura cu verde... Plantez pe pieptul tău speranțe roșii, aștept să încolțească, apoi le smulg fără milă... Nasul îl pictez cu violet, iar obrajii cu purpuriu... Pe tălpile tale azvârl cenușă fierbinte, pe spate desenez în creion dragostea, apoi te las pe tine să o colorezi... Am să-ți colorez viața așa cum vreau eu, pentru că simt că numai așa poți fi al meu...
Îți place atât de mult să mă rănești... Dacă ai putea m-ai izbi de toți pereții dintr-o camera întunecată, iar apoi m-ai aduna și mi-ai săruta fiecare bucățică ruptă din corpul meu.. Apoi ai începe să plângi... Iar eu ți-aș trimite o șoaptă... Și te-aș ierta.. de ce? Răspunsul îl știi deja.. Numai că nu vrei să te gândești la el... Îl lovești cu piciorul mereu... Îl găsești, dar nu-ți pasă.. Treci pe lângă tot ce înseamnă EU... Iar eu alergam aiurea... mă agățam de o speranță... Dar acum? Acum am căzut... Sunt un satelit ce se învârtea în jurul orbitei tale.. Eram în stare să zbor fără aripi prin întreaga galaxie pentru tine... Dar acum am căzut liber... Am renunțat la visul meu... La spernața mea.. La tot ce aveam pentru tine... Iar acum.... pur și simplu.... NU-MI MAI PASĂ!
