ai plecat...

Erau conversaţii şi plimbări lungi, pe alei înzăpezite, cu oameni beţi de fericire, târându-şi gândurile spre casă. Eram noi pe o scenă a minciunilor. Cortina cădea. Era o pânză grea, încărcată de gânduri plumbuite cu ură. Îmi şopteai prin minte aiureli tomnatice. Iar eu te-am lăsat atunci. Ce uşor a fost. Tu ai urlat banal, ca în toate filmele în care lumea se prăbuşeşte sub privirile eroului. Eu mi-am continuat rolul. Ţi-am oferit veninul şi am plecat. Vezi?... pot face şi eu asta. Acum stai şi plângi, pentru că amintirile dor.
Într-o zi ai apărut iar la uşa mea. Aveai cheia înca în buzunarul de la piept. Te-am lăsat să intri. Miroseai a praf, a bere şi a frig. Te-am adulmecat subtil. M-ai privit cumva pervers, dar te-ai aşezat jos şi ai tăcut. Ţigările lipseau. Te-am întrebat fugitiv daca ai băut. Mi-ai răspuns sec. "Nu." Îmi priveai şnurul ce-mi înconjura talia subţire urmărindu-i parcă curbele. Cândva erai fascinat de tot... îmi studiai fiecare linie a corpului. Ţi-am şoptit uşor:

-Mi-a fost dor de tine..

Mi-ai astupat gura şi ai oftat. Te-ai dus la baie, ai deschis apa şi ai lăsat-o să curgă. Mi-ai furat un sărut tăios, ţi-ai aruncat privirea fix pe inelul care nu înceta să se învârtă pe degetul meu iar apoi te-ai întors... Te-am întrebat obosit..:

-Ai să mai treci pe-aici?
-Poate doar când ceaţa mă va sugruma.
-Nu mă lăsa iar.
-Îmi place. Suferiţa altora e veninul meu.

Iar tu ai plecat, lăsându-mă cu privirea stinsă într-un colţ al camerei, mirosind a somn şi a apus, gustând din propria mea ură. Te-ai dus învelit în ceaţa ultimei seri de decembrie...

Sfârşit...

Şi se duce alt an în care nu am reuşit să scriu mai nimic.. Sunt goala.. Mi-e dor de sentimente reale.. Nu mai vreau minciuni ieftine. Vreau să mă-ndrăgostesc. Real. Vreau să însemn ceva. Mi-e dor de voi.. fluturi rărăciţi departe. De ce nu vă mai întoarceţi? Prea multă ciocolată?

Alt sfârşit început

-Pleci... De ce faci asta?
-Pentru ca asa pleaca toţi..
-Tu nu eşti toţi.. Tu nu vrei asta.
-Nu, nu vreau, dar trebuie.

Asta a fost tot. Sfârşitul. S-a dus. A plecat trântind uşa, lăsând ţigara aprinsă lângă paharul de whiskey ce-i purta urma buzelor înecate de atâta ruj roşu. Nici un fir de păr. Periuţa de dinţi i-a rămas în baie. Rimelul îi stătea aruncat dupa un dulap vechi, în care a rămas doar un tricou rupt, un sutien alb şi papucii prăfuiţi. Singurele dovezi ale existenţei ei. Rămânea iluzia că a fost acolo. Lucrurile puteau fi ale oricui. Ce mai conta? Farfuriile zăceau în chiuvetă la fel ca în fiecare dimineaţă în care Dora nu-şi făcea apariţia de la prea multe pastile luate aiurea. Praful era neşters. Urma bocancilor - aproape invizibilă, totul era ca înainte cu excepţia amintirilor. Ele erau cumva prezente. Şi ce? Urma o altă zi, o altă maşină străină, un nou sărut.. Un pahar de whiskey sau poate unul de vin şi gata. Alt început.
El se duce în alt bar, cu o altă cămaşă fara câţiva nasturi şi aşteaptă. Ea vine, se aşează şi îl întreaba încet:
-Ţi-a fost dor de mine?
Şi pleacă împreună înapoi, terminând din nou un alt sfărşit început.

Ultima zi

Asta a fost.. S-a dus. Ultima grimasă pierdută s-a înălţat uşor printre astre în ultima zi de fericire. Puteam cere mai mult.. Un sărut sau poate un cadou cu fundă mare şi roşie care să stea pompos sub brad. Dar nu.. eu m-am mulţumit cu un zâmbet.. Mulţumesc pentru amintiri, pentru cuvinte greu de descifrat, pentru nopţi albe şi săruturi virtuale. Mulţumesc pentru ca ai fost nimic. Mulţumesc pentru zâmbetul pierdut de pe faţa-mi palidă, unsă cu un strat subţire de fond de ten, îmbâxită de lacrimi, şi plină de sărutări straine. Mulţumesc pentru un Crăciun inexistent, mulţumesc pentru faptul că nu ai fost aici. Mulţumesc pentru că mă laşi să scriu aici singură, înconjurată de perne albe, învăluită în versuri albastre... Eşti nimic, bunul meu prieten.. Acum eşti nimic.