Erau conversaţii şi plimbări lungi, pe alei înzăpezite, cu oameni beţi de fericire, târându-şi gândurile spre casă. Eram noi pe o scenă a minciunilor. Cortina cădea. Era o pânză grea, încărcată de gânduri plumbuite cu ură. Îmi şopteai prin minte aiureli tomnatice. Iar eu te-am lăsat atunci. Ce uşor a fost. Tu ai urlat banal, ca în toate filmele în care lumea se prăbuşeşte sub privirile eroului. Eu mi-am continuat rolul. Ţi-am oferit veninul şi am plecat. Vezi?... pot face şi eu asta. Acum stai şi plângi, pentru că amintirile dor.
Într-o zi ai apărut iar la uşa mea. Aveai cheia înca în buzunarul de la piept. Te-am lăsat să intri. Miroseai a praf, a bere şi a frig. Te-am adulmecat subtil. M-ai privit cumva pervers, dar te-ai aşezat jos şi ai tăcut. Ţigările lipseau. Te-am întrebat fugitiv daca ai băut. Mi-ai răspuns sec. "Nu." Îmi priveai şnurul ce-mi înconjura talia subţire urmărindu-i parcă curbele. Cândva erai fascinat de tot... îmi studiai fiecare linie a corpului. Ţi-am şoptit uşor:
-Mi-a fost dor de tine..
Mi-ai astupat gura şi ai oftat. Te-ai dus la baie, ai deschis apa şi ai lăsat-o să curgă. Mi-ai furat un sărut tăios, ţi-ai aruncat privirea fix pe inelul care nu înceta să se învârtă pe degetul meu iar apoi te-ai întors... Te-am întrebat obosit..:
-Ai să mai treci pe-aici?
-Poate doar când ceaţa mă va sugruma.
-Nu mă lăsa iar.
-Îmi place. Suferiţa altora e veninul meu.
Iar tu ai plecat, lăsându-mă cu privirea stinsă într-un colţ al camerei, mirosind a somn şi a apus, gustând din propria mea ură. Te-ai dus învelit în ceaţa ultimei seri de decembrie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu