Ruinele tale

Înnebunesc printre ruinele tale, iubitule. Şi nici măcar nu ştiu cum de-ai ajuns aşa... bucăţi de oase, câteva fâşii de piele, păr, un zâmbet... şi nici un suflet. O fi fost poate timpul care ţi-a demascat planul  de-al transforma doar într-un ceas, sau poate astenia de primăvară. O fi fost noaptea care mi te-a furat şi m-a făcut pe mine să nu mă mai ştiu decât nebună. Or fi fost stelele sau ploile... o fi fost pasărea care te-a cântat ieri dimineaţă pe la 3 pe pervazul meu. Sau oi fi fost chiar eu, eu care ţi-am înnebunit ruinele. Tu nu mai ai glas sau buze. Ţi le-am dizolvat de atâtea săruturi şi atâtea dăţi în care ai tot ţipat la mine când îmi ceream iertare sau când plângeam, când îmi închideai telefonul. Tu nu mai ai nici mâini, nici unghii. S-au fărâmiţat de la atâea seri în care te imploram să-mi masezi corpul.. Măcar m-ai cunoscut, aşa, cu totul. S-au dus şi mofturile tale... micuţele tale mofturi  de dimineaţă când îţi puneam cafeaua şi-o făceam prea dulce. Atunci când inversam cănile. Şi alea două ţigări. Chesterfield - doar asta dădeau la bucată. Unde-i timiditatea ta neexistentă? S-a strecurat şi ea sub ruinele tale? Unde-ţi sunt cuvintele sau fumul? Unde-ţi e pudoarea? Spune-mi. Ah, am uitat. Tu nu mai ai glas. Arată-mi atunci! Pardon, nici mâini nu mai ai. Fă-mă să simt! Dar cum? Cum să mă faci pe mine când tu însuţi nu poţi simţi? Unde ţi-e sufletul? Oh, e la mine. Acum îl simt. A fugit de ruinele tale, iubitule. M-a preferat pe mine nebună. Pe mine înnebunită de ruinele tale. Pe mine plină de tine. Ne-am ameţit amândoi cu nebunia mea. mă rog, eu şi cu ce a mai rămas din tine. Apoi ne-am întins şi te-am iubit. Te-am iubit pe tine şi ruinele tale care mă înnebuneau.

VIII - Suflet dublu

Ţi-ai pus cafeaua ta neagră peste nopţile mele goale, peste zilele mele ce nu erau decât spasme lungi de-a lungul săptămânii. Era rece şi-o simţeam cum se prelinge sub pielea mea care ascundea vânătăi suprapuse de mâinile tale ce tot încercau să mă convingă de tine, de existenţa ta nediluată, de iubirea ta murdară, de dorinţă şi inconştienţă. Încercau să mă facă să cred, îmi lăsau semne, scrisori lungi de dragoste bătute în piele. Dar ele erau acolo şi în alte o mie de locuri. Tu umblai fără să vrei prin alte minţi, tu erai şi alt undeva, cu tine trăiau şi altele, erai o umbră, un loc gol într-un pat deranjat, un suflu, o dorinţă printre alţi neuroni. Dar cafeaua ta se vărsa doar peste nopţile mele... cafeaua ta se dăruia doar zilelor mele... Fumul ţigării tale de dimineaţă îmi îmbiba doar mie porii. Doar eu îţi umpleam golul, doar din cafeaua mea gustai, doar peste mine te scurgeai într-un şir neîncetat de gânduri.

VII - Suflet tu

Azi miroseai a clătite. Mirosul ăla rece cu esenţă de vanilie, pufos, dar nu prea dulce. Pielea ta mirosea a clătite. Am simţit asta şi după ce ai plecat, când încă îmi plimbam degetele peste golul de aer care mai devreme îţi susţinea devotat abdomenul cald, dar atât de rece în acelaşi timp. Îmi plimbam degetele şi  pipăiam urmele tale, târam peste mine particule ce miroseau a clătite. Mi-am înfundat faţa în cearceafurile alea albe despre care tot scriu şi de care nu mă despart. Mirosul tău era şi acolo, căldura ta nu ezitase nici ea să rămână. Acasă la mine erau toate. Telefonul mi-a zăngănit prea tare. Îl uitasem aşa de când tot aşteptam să-mi scrii că vii. Şi el mirosea a clătite. "Te iubesc!" Zâmbesc. Şi eu te iubesc, dragul meu. 

Eram rece, tălpile-mi erau reci. Cu greu am realizat că nu încetasem din a mă juca cu aerul. Mâinile mele îl mângâiau de parcă tu ai fi fost acolo. M-am simţit infidela, aşa că mi-am cuminţit mâinile. Doar tu ai dreptul la atingerea aia. M-am ridicat şi m-am dus la cuptor. Clătite. Mmm.. mirosul tău. Oare nu clătitle erau de vină că miros ca tine?

VI - Suflet mut

Liniste deplina pe strada asta. O liniste care raneste timpane tocmai pentru ca e atat de prezenta. Ma intreb ce gandesti tu despre mine acum...Acum cand iti scriu asta... Acum cand sunt aici, atat de aproape de tine. Ma intreb ce lupte se mai duc in capul tau si ce povesti isi mai gasesc actorii. Ma intreb daca vezi si tu umbra noastra. "M"-ul ala interminabil care se tot lungeste.. Dar se sperie, si se face mic. Oh, uite-l! Uite umbra noastra pe masina din fata. Dacia aia verde. De ce se compromite si trece peste ea? De ce trece pe acolo? De ce nu se lipeste de noi? Nu suntem de fapt noi tocmai ea? De ce nu vine la noi? Pentru ca suntem muti, iubitule. Pentru ca noi nu avem cuvinte in seara asta. Pentru ca am ales tacerea. Iar umbra nu suporta linistea, si incearca sa ne adaposteasca pe noi de ea. Ca sa nu ne raneasca... Linistea.. sa nu ne raneasca pe noi, iubitule. Vezi? ei ii pasa..

V - Suflet striat

În dimineaţa aia m.am trezit cu urma dinţilor tăi impregnată pe perna mea. Era dimineaţa ce avea să aducă după ea o alta, una nenorocită. O nenorocită dimineaţă de noiembrie. Urma dinţilor tăi... ai pus-o acolo în seara aia când ţi-ai împrăştiat toată fiinţa în patul meu deja deranjat de un trup obosit. O lăsaseşi acolo, pe ea, urma, doar pentru că şi eu îmi lăsasem urma unghiilor în tricoul tău albastru agăţat cine ştie cum în stânga jos. Instinctual, mi s-a modificat existenţa. E acolo şi acum.. forma uşor rotundă cu mici striaţii ce ascund şi acum părţi din tine. Acum când..

IV - Suflet uitat

               Isteria plecării. Un zgomot, "marele zgomot", o privire, un murmur, o mişcare. Te ridici. Oasele trosnesc. Pleci repede. În momentul ăla altceva nu mai contează sau nu mai vrea să conteze. Uiţi tot şi gata. Toată fiinţa ta se concentreză în acea uşoară mişcare. Plecarea. Plecarea spre uitare. Totul e uitare până la urmă. Timpul e uitare. Apoi vine simţul comun şi îţi aminteşte de existenţă. De existenţa ta si de cum plecarea nu e sfârşitul. Dar îşi aruncă filozofii gândurile pe asfalt şi stai să le citeşti în fatalitate inertă. Şi afli că, de fapt, dacă tu, moleculă independentă de restul, îţi doreşti asta, atunci plecarea poate fi sfârşitul.
               Şi sfârşeşti ceva doar pentru că te ridici şi pleci dintr-o cameră. Beţivii mei mă aşteaptă. Măcar ei.

III - Suflet de nimic

                 " Era înnebunită. Înnebunită de ideea aia de a trăi împreună cu nimeni. De a fi un nimeni undeva, în apropierea altui nimeni. Avea idealuri slabe, avortate de dorinţa veşniciei, sparte undeva prin apropierea deschizăturii dintre nas şi bărbie. Nu simţea frica. Nu atunci când dormea. Apoi se trezea ieşită de pe orbita unei existenţe precare, de pe orbita iubirii sale neconcepute, de pe orbita iluziilor ei absurde. Se trezea cu pasiunea veşniciei, creionând în urma ei umbre nesănătoase, pătate de necunoscut. Umbrele gemeau dorul ce trebuia să apară şi nu apărea. Gemeau neexistenţa. Erau frânturi de lumină stinsă nedeghizată în real. Erau şi nu erau. Existau doar ca un ultim glas al unui sunet ce nu era capabil mai mult decât de linişte. Apoi era şi ea, deasupra umbrelor, peste ele, pe acea "Stairway to Heaven", pe treapta dintre două cuvinte nespuse. Se scutura aşa încontinuu de iubirea pe care o pusese singură într-un bol transparent, se scutura de iubirea ei, o dădea la o parte cu braţul ei gol plin de vânătăi suprapuse, cu ale ei coaste fisurate, cu ochii care ascundeau păcatele sorţii, întreagă stăpână pe ea.. dădea aşa la o parte singura derivă pe care o mai stăpânea în răsunătorul infinit de adio pe care nimeni nu-l lăsase în urmă. N-ar fi dat absolut nimic pentru acea nouă minciună. Avusese brusc o înnebunitoare senzaţie de părăsire, una indecent de bizară, complet arzătoare, una care omora tot şi nu lăsa ceva în schimb.

                    Iubito, erai mistuită. Erai dezorientată acolo, în mijlocul unui disc făcut din nimicul unei iubiri absente. Mă priveai vag şi strigai că tu în atâta iubire nu poţi crede. Strigai îndestulător încât să-mi dau seama că tu iubiseşi singură tot vidul iar eu priveam acum cum tu distrugi. "

                   Am găsit asta sub canapeaua din sufragerie, cea pe care obişnuia să-mi mângâie părul. Era o foaie plină de praf, puţin pătată de suc într-un colţ. Cola, sau ceva apropiat. O scrisese într-o seară cred, când mă uitam pe geam pierdută pe undeva prin surprinderea nopţii. Făceam dragoste mereu dupa 2:27. Nu în pat. Făceam dragoste cu privirile celor din blocurile de vis-a-vis, cu oglinda, cu sticla de apă de lângă pat sau cu acele cuvinte urât scrijelite pe o foaie cafenie, perfect întinsă, cu radioul ce mormăia piesa celor de la Zeppelin "But Baby, since I've been loving you, I'm about to lose my worried mind, oh, yeah, Everybody trying to tell me that you didn't mean me no good. I've been trying, Lord, let me tell you, Let me tell you I really did the best I could...." Mormăiam iar asta şi făceam dragoste cu Plant, cu vocea lui Plant, cu tobele lui Bonham, cu chitara lui Page... cu fiecare geamăt, silabă, vers, Ne damnasem din dragoste. Făcusem o dată dragoste o după-amiază târzie şi o seară. Nu simţisem atunci singurătatea, ci doar o ploaie cu picuri aspri, ca fărâme de scoici ce-ţi străpung talpa, o ploaie deasă, cu ceaţă grea care ne smulsese parcă toată singurătatea noastră. Ştii... făceam dragostea aia inexistentă fizic doar pentru că aşa ne dicta lăuntricul ăla comun închis în păcate. Ştiam de pe-atunci că era o premoniţie predestinată dezastrului, dată însuşi de el. Era o aproape condamnare pe care o acceptam, ba chiar o imploram. Aşa că făceam dragoste cu lumea şi el mă ajuta.. Asta cât mai puteam. Făceam dragoste doar ca să nu fiu martora unui destin fără sens experimentat pe mine... ca să îmi însuşesc un timp nedeterminat, dar lung.... făceam dragoste zăpăcită de ce va fi, ca să fug de teamă.. Apăruse însă brusc un conflict între pofta de a scăpa de povara lui şi nevoia de a mă contopi iar cu ceva care avea să îmi aducă iubire. Apoi am renunţat şi m-am oferit nimicului. Acum tot ce am e o gară, cu câţiva bătrâni loviţi de alt pumn al destinului, care tânjesc după un absolut al altui nimic. Unul diferit de al meu. Dar tânjesc...

Maşinile nu...

            Maşinile n-au cui sa îi descurce parul într-o dimineaţă de noiembrie cu geamuri pătate de ploaie şi frig. N-au pe cine să privească într-un pat de păcate în care albul stă să cadă din pigmenţii cearceafurilor. Ele n-au cui să şoptească. Nu se pot întoarce pe-o parte sau pe alta căutând în disperarea visului dimineaţa. Nu beau cafeaua pe marginea patului în ziua de după. Nu plâng şi nu sunt triste. Nu fac baloane de săpun pentru un suflet mic. Maşinile doar trec şi nu se mai intorc într-un şir continuu de nemulţumiri.

II.Suflet trist

                     Ţi-ai închipui vreodată cum ar fi să trăieşti într-o poză? Să te trezeşti în fiecare dimineaţă singur sau cu aceeaşi persoană, în acelaşi cadru, să nu poti să te mişti decât un metru în stânga sau dreapta. să nu poţi să-ţi schimbi hainele sau să plângi. să ai un zâmbet tălâmb sau să fii doar încruntat, să nu se facă zi, sa nu se facă noapte, sa dormi indiferent. Să-i laşi pe toţi să te privească, să te păteze cu cafea sau să te arunce în fundul sertarului sau printr-un album prăfuit cu poze indecente, să uite de tine, să te-mprăştie-n bucăţele mici. Ţi-ai închipui oare vreodată asta?

                     Acum umblu prin poze vechi... ştii.. aş vrea să fiu una din ele. Să fiu prinsă şi să nu am ce face.. Sunt aşa îngălbenite de atingeri nostralgice... unele au urme de vin. Ce trişti erau atunci. Unde găseau ei fericirea, doamne? Şi ce? Nu erau fericiţi. Atât. Tot aş vrea să fiu una dintr-o poză de-atunci. Aveam şi eu motiv să fiu tristă... poate doar pentru că am stat prea mult la coadă şi n-am avut timp să-i calc cămaşa bine... Acum sunt tristă doar pentru că aşa m-am trezit. Tristă. Fătă motiv. Aşa m-am trezit. Sunt doar tristă. Gata. Plec în gară acum. Plec doar ca să-mi dau un motiv.. să le văd iar sticla plină de praf, jumătate goală... să ceară viaţă măsurată-n bănuţi. Să le dau viaţă, vitejie... să-şi ia doza de răbdare.. să suporte iar altă zi care trece pe lângă ei. Şi eu ce fac? Eu am tot, şi totuşi mă trezesc tristă. De ce irosesc tristeţea când alţii au atâta nevoie de ea? De ce le-o fur lor şi-i oblig să fie fericiţi? Ştii.. erau fericiţi chiar dacă aveau miliarde de alte motive să n-o facă. Apoi am apărut eu... obişnuinţa cu păr creţ şi încâlcit, cu ruj roşu pe buze mânjite. A apărut obişnuinţa pentru care îşi ridică privirea. Erau unele zile în care uitam că sunt, iar conversaţia despre începutul lui Ceauşescu stătea obsesiv pe repeat. Asta mă făcea tristă... plăcut. Îşi aduceau aminte de mine brusc atunci când îmi încâlceam brăţara de pe mâna dreaptă în par. Nu ştiu de ce... dar zâmbeau şi treceau direct la moartea ăluia care le-a distrus vieţile la cozi. Şi ce până la urmă?... E doar o poveste comună a câtorva vieţi. Ce are de-a face cu tristeţea de care ei nu au parte doar pentru că sunt eu aia care consumă prea multă? Egoismul meu nu cedează. Nu-i nimic. Lasă-i pe ei să fie fericiţi.. Tu.. tu o să mai ai timp. Vorbeau de moartea lui Ceauşescu şi mişcau mecanic din mâini, de fiecare dată la fel. Îmi creaseră o obsesie. Zâmbeam în colţul gurii, însă zâmbetul ala era trist. Ei îşi găseau fericirea în bucata de sticlă ce-adăpostea nişte vin prost diluat cu apă de la robinet. De parcă ar mai fi făcut diferenţa.. Au uitat şi gustul vieţii.. cum naiba să mai ştie ce e ăla vin bun? Ei doar existau pentru că raţiunea le zicea asta.

                    Trenul ăla nu sosea. Şi ei ştiau asta. Nu-mi spuneau... doar ca să nu plec. aveau şi ei ceva real în viaţă.. real şi obsesiv. Păcat doar că era prea trist. Acum eu eram aia... aia bolnavă... bolnavă de tristeţe. Atât de bolnavă încât virusul se săturase de mine, dar ştia că trăiesc într-un concubinaj infinit cu el şi n-are cum să plece... Îi dau prea multă placere.

I. Suflet beat

Stăteam în gară şi-l aşteptam în acelaşi colţ ce duhnea a vin vechi. Purtam conversaţii interminabile cu beţivii despre ce-a-nsemnat regimul Ceauşescu şi cât de bine le era pe-atunci. Despre cum reuşeau să trăiască şi ei.. despre cum reuşeau să simtă. Să simtă aşa cum toţi cei fericiţi simt chiar dacă nu au nimic. Aparent. Ei reuşeau să fie … nu, nu fericiţi. E prost spus. Nimeni nu reuşea să fie fericit când securiştii te vânau mai ceva ca pe un trofeu.  Cu cât descopereau mai mulţi care erau împotrivă, cu atât mai bine le era lor. Reuşeau atunci să fie bine, sau măcar aproape. Acum nu sunt nici măcar rău. Se roagă de fiecare zi să le mai scoată în cale vreo monedă căzută din buzunarul unui student grăbit sau a unui bătrân ce şi-a pierdut vederea sau auzul.. se roagă de fiecare clipa să le ofere şi lor alta… erau zile în care nici măcar nu trăiau. De fapt… ei nici măcar nu trăiau. Asta e problema. Până şi supraveiţuirea e uneori buna. Ei se chinuiau să existe. Erau zile inexistente, până la urmă. Sau nu. Poate erau prea existente, poate îi loveau prea tare.  Acum au rămas c-o sticlă ce se umple în fiecare seara de la aceeaşi cârciumă din josul străzii, “pe datorie”sau din norocul ce se revărsa în urma unui bănuţ murdar găsit pe asfaltul ud. Erau zile în care ploua. Atunci găseau ceva în existenţă. Zile lungi de tristeţe, zile în care nici mie aerul nu mi-era de-ajuns... Zile în care până şi ei plângeau… plângeau de dor, îşi plângeau soarta, durerea, viaţa… îşi plângeau sticlele ce se goleau din câteva înghiţituri lacome. Atunci plângeam şi eu. Uitam de conversaţii şi dădeam mecanic din cap, fără vre-un sens anume. Doar îmi mişcam de sus în jos privirea, încercând să-i conving că-mi pasă, că sunt acolo pentru ei.. Până la urma.. mie chiar îmi păsa. Puteam foarte bine să schimb banca  sau să plec, pentru că ştiam că el oricum nu sosea. Dar continuam să merg acolo, în fiecare zi, la aceeaşi oră. Uneori ajungeam mai devreme şi ei nu erau. Nici sticlele lor. Apoi se făcea fix şi apăreau după vre-un colţ, din şanţul de lângă sau din pasajul subteran. Îmi zâmbeau diferit de la depărtare. Era de fiecare dată un zâmbet străin şi lovit de soartă. Era un zâmbet trist, platonic. Nici ei nu credeau în el. Trenul apărea mai greu. Când ajungea în faţa mea, nici măcar nu-mi observa tristeţea. Era o bucată de tablă ruginită totuşi. Ce ar putea observa ea? Zâmbetul meu o masca prea bine oricum. Fericirea mea era de mult dată dispărută, dar găsisem o mască înlocuitoare. Găsisem ceva bun, care înşela. De fapt… prea bun nu era. Dar lumea e naivă, superficială. Puteam să-mi desenez un zâmbet pe buze şi cu rujul că ei tot fericită m-ar fi crezut. Ah.. şi poate nebună. Apoi.. pe banca aia chinuită în jurul căreia domina un aer închis, duhnind a alcool şi a nepăsare, a praf şi a cărbuni, a fier încins şi a pietre.. pe banca aia a amintirii.. acolo închideam ochii pentru cateva secunde şi trăiam… trăiam în era în care mă lua de mână şi-ncerca să mă sărute. Eram reţinută... de parcă nu-mi aparţinea nimic din el. Eram străină în propria-mi lume... Ştiam că oricum nu există. Al meu nu era. Deschideam ochii şi ei erau tot acolo, dorind să zic ceva, sau măcar să trimit o undă din privire spre ei. Să-i fac frumoşi. Eram o nebună printre nebuni, o beţivă printre beţivi. Eu însă mă-mbătam cu viaţa. Ei cu vin vechi, stătut, diluat sau murdar. Eu le dădeam din mine, din existenţa mea. Ei nu-mi dădeau nimic. Poate doar nişte priviri şi dorinţa ca eu să fiu acolo. Îmi dădeau obişnuinţă. Nimic mai mult. Mi-era de-ajuns. Am scos mâna din buzunarul jachetei cu aceeaşi uşurinţă din fiecare zi şi le-am întins monezile alea murdare, tocite de atâtea amprente, de un auriu şters, bolnav. Bolnav de atâta lume… de atâtea mâini ce le-au atins. Ei erau bolnavi de lume şi de viaţă.. de soartă. Ei nu mai credeau în lume, nu mai credeau în noapte. Nu mai credeau decât în gri.

Ştii ce? Mi-e dor de mare.. de marea aia murdară, plină de alge.. mi-e dor de ea când e nervoasă, când muşcă din tine, când te vrea cu totul... Mi-e dor de dorinţa ei. Şi de nevinovăţia.. de ardoarea cu care îşi cere scuze retrăgându-şi valurile.. şi de repetarea aceleiaşi greşeli doar pentru că ştie că îţi place... că de fapt nu e o greşeală, că tu vrei asta... că valurile ei te iubesc.. că tu le iubeşti.. şi doamne.. cum le iubeşti.. Le iubeşti pentru că le laşi să intre în tine, să te dărâme.. pentru că tu ştii că le face placere... .. chiar mi-e dor de mare.

el

-Şi până la urmă ce e el pentru tine?
-Nu cred că ar fi trebuit să mă întrebi asta...
-De ce?
-Pentru că m-ai obliga să spun că el e viaţa însăşi.. M-ai obliga să invoc cuvântu' ăsta simplu, banal, gol, mic..
-Gol?
-Da. Gol şi mic. Pentru voi ăştia care nu iubiţi, înseamnă ceva peste infinit, ştiu.. El însă, pentru mine, e mai mult ca viaţa în sine. Eu iubesc. Eu ştiu să iubesc, nu ca voi. Şi atunci când eşti aşa, când eşti ca specimenul care se află în mine.. atunci viaţa e infimă. E mică, neînsemnată, proastă.. De-aţi şti voi.. Şi dacă aş zice că el e mai mult decât viaţa în sine... m-aţi face nebună.
-Cum? Cum e el aşa pentru tine? Cum e el viaţa?
-Voi.. naivilor, inapţilor.. Voi chiar nu iubiţi! El e pentru mine aşa de simplu... e aşa prin linişte, prin beţie şi întuneric, prin atingere şi strânsoare, prin umbră şi buze, prin mâini, piept, degete sau suflu. El e aşa atât de simplu... E aşa pentru aşteptare şi nefericire.. şi pentru fericire atunci când se întoarce.. Pentru chinuială şi răzvrătire, pentru frustrare... şi apoi iar pentru fericire.. El e aşa.. aşa mai mult decât viaţa... Doamne.. şi nici măcar nu se chinuie.

00.00

"Noi nu am fost invitaţi. Hai să mergem. Trec să te iau."

"Mă iei în pijamale?"
"Da. În braţe. În tricoul pe care îl porţi acum. E ăla roşu?"
"Da."
"Sexi."
"De unde ştiai?"
"Intuiţie masculină. Şi mi-ai zis că mereu dormi cu ăla. Vin în 15 minute."

Peste 15 minute fix mi-a sunat telefonul. Era ciudat de punctual, chiar şi pentru el. Am strigat pe geam cu o unda de disperare în voce. Habar nu am de ce. 

"Stai să mă îmbrac cu ceva."

"Ai zis în pijamale. Coboară odată."

"E frig."

"Şi?"

"Şi nu pot să ies aşa, doar în tricou."

"Prostii. Hai."

Era serios. Impasibil. Şi serios. Era impasibil faţă de frigul de-afară. M-am resemnat. Mă iubea. Aşa dezgolită cum eram, dezgolită de noi. Menţinea noaptea cumva, prin respiraţia lui sacadată. Făcuse eforturi să ajungă la timp. Ştiam asta. Şi el ştia asta. Dar era pentru mine, pentru ce eram noi. Îi tremurau pleoapele când m-a văzut. M-a luat în braţe când nici măcar n-am apucat să spun un bună sec sau orice altceva. Îi simţeam umărul amorţit sub coapsele mele albe. Simţeam cum tremurau şi ele la atingerea lui, cum tremura el, cu totul. Nu pentru că eram aşa grea. Sau poate eram puţin. Dar acum.. acum tremura pentru că era aşa bine să mă simtă aproape. Să mă simtă din nou aproape a lui toată. Nu zâmbeam. Habar nu am de ce. 

"Eşti frumoasă aşa, nemachiată, cu tricoul ăsta." 

"Da, sigur."

"Serios.. eşti frumoasă."

"Dacă sunt aşa, e pentru că tu zici."

"Prostii.."

Am tăcut. Am tăcut pentru că ştiam că spune asta aiurea. Inima îmi bătea pofticioasă. Mă întrebam dacă simte asta. Normal că simţea.. Cum altfel şi-ar fi dat seama că sunt speriată.. speriată de ce eram noi atunci, speriată de acel dacă... speriată de gândul că noi nu existăm acum. S-a aşezat lângă un bloc. Mă ţinea încă în braţe.. cu nevoia aia ucigaşă de a mă proteja... nu-şi slăbise nici strânsoarea. Mă susţinea cu aceeaşi forţă, cu aceeaşi încleştare a mâinilor sub mine. Nu-mi vorbea. De ce? Eram eu oare pentru el în clipa aia? Eram eu - eu aia a lui?

Eram? Tăcea. Radia frică, mi-o dădea forţat. Menţinea noaptea de-afară cu braţele lui. Suporta atâtea. Avea scrum pe umăr. Acum vedeam. Cum o fi ajuns acolo? Era scrum şi în părul meu blond. Tăcea. Era aşa apăsător. Aşteptam să spună ceva.. sau măcar să mă strângă mai tare.. sau să îmi dea drumul de tot. Nu a făcut-o. S-a ridicat şi odată cu el ne-am ridicat.

"Ce e?"

"Nimic. Ştii că eşti a mea."

"Normal."

Am plecat. Am plecat aiurea pe străzi. Încă mă ţinea în braţe.. Cu aceeaşi strânsoare. Desena prin aer cu trupul meu inimi pe care avea grijă ca o dată facute să nu le mai atingă a doua oară. 

Frică.

                   Nu e oare singurătatea cea mai înverşunată frică a noastră? Nu e nimicul, frica de nimic cea care ne omoară? Nu e dragostea singura scăpare? Nu e ea, oare?  Nu după ea fugim toţi, mai rău ca după viaţă? Doamne cât alergăm şi cât încercăm s-o prindem, să prindem dragostea şi să fie doar a noastră. Nu e ea totuşi cea care aduce nimic atunci când renunţăm s-o mai căutăm doar pentru că nu e timp? Nu e timp.. nu e timp de nimic. Nu e ea cea care aduce singurătate, care te aruncă în singurătate? singurătate.. cum sună... o particulă singură într-un univers plin. Dragostea, aşa singulară cum e, ne omoară, lipsa ei, singurătatea şi frica, nimicul însuşi.. Asta ne omoară.. nimicul. Nu e dragostea un fel de iad camuflat în fericire?

Mă uit uneori la părul tău ars...

         Mă uit uneori la părul tău ars şi mă întreb cât soare a strâns în el, mă întreb cât mai are de cules în continuare. Ce s-ar fi întâmplat dacă mi-aş fi găsit sfârşitul înainte să-ţi întânlesc părul? Ce s-ar fi întâmplat dacă nu l-aş fi văzut cum face cunoştinţă cu noaptea?

            Aş fi simţit vidul.. asta s-ar fi întâmplat, iar lipsa părului tău m-ar fi izolat de restul vieţii, iubito..