" Era înnebunită. Înnebunită de ideea aia de a trăi împreună cu nimeni. De a fi un nimeni undeva, în apropierea altui nimeni. Avea idealuri slabe, avortate de dorinţa veşniciei, sparte undeva prin apropierea deschizăturii dintre nas şi bărbie. Nu simţea frica. Nu atunci când dormea. Apoi se trezea ieşită de pe orbita unei existenţe precare, de pe orbita iubirii sale neconcepute, de pe orbita iluziilor ei absurde. Se trezea cu pasiunea veşniciei, creionând în urma ei umbre nesănătoase, pătate de necunoscut. Umbrele gemeau dorul ce trebuia să apară şi nu apărea. Gemeau neexistenţa. Erau frânturi de lumină stinsă nedeghizată în real. Erau şi nu erau. Existau doar ca un ultim glas al unui sunet ce nu era capabil mai mult decât de linişte. Apoi era şi ea, deasupra umbrelor, peste ele, pe acea "Stairway to Heaven", pe treapta dintre două cuvinte nespuse. Se scutura aşa încontinuu de iubirea pe care o pusese singură într-un bol transparent, se scutura de iubirea ei, o dădea la o parte cu braţul ei gol plin de vânătăi suprapuse, cu ale ei coaste fisurate, cu ochii care ascundeau păcatele sorţii, întreagă stăpână pe ea.. dădea aşa la o parte singura derivă pe care o mai stăpânea în răsunătorul infinit de adio pe care nimeni nu-l lăsase în urmă. N-ar fi dat absolut nimic pentru acea nouă minciună. Avusese brusc o înnebunitoare senzaţie de părăsire, una indecent de bizară, complet arzătoare, una care omora tot şi nu lăsa ceva în schimb.
Iubito, erai mistuită. Erai dezorientată acolo, în mijlocul unui disc făcut din nimicul unei iubiri absente. Mă priveai vag şi strigai că tu în atâta iubire nu poţi crede. Strigai îndestulător încât să-mi dau seama că tu iubiseşi singură tot vidul iar eu priveam acum cum tu distrugi. "
Am găsit asta sub canapeaua din sufragerie, cea pe care obişnuia să-mi mângâie părul. Era o foaie plină de praf, puţin pătată de suc într-un colţ. Cola, sau ceva apropiat. O scrisese într-o seară cred, când mă uitam pe geam pierdută pe undeva prin surprinderea nopţii. Făceam dragoste mereu dupa 2:27. Nu în pat. Făceam dragoste cu privirile celor din blocurile de vis-a-vis, cu oglinda, cu sticla de apă de lângă pat sau cu acele cuvinte urât scrijelite pe o foaie cafenie, perfect întinsă, cu radioul ce mormăia piesa celor de la Zeppelin "But Baby, since I've been loving you, I'm about to lose my worried mind, oh, yeah, Everybody trying to tell me that you didn't mean me no good. I've been trying, Lord, let me tell you, Let me tell you I really did the best I could...." Mormăiam iar asta şi făceam dragoste cu Plant, cu vocea lui Plant, cu tobele lui Bonham, cu chitara lui Page... cu fiecare geamăt, silabă, vers, Ne damnasem din dragoste. Făcusem o dată dragoste o după-amiază târzie şi o seară. Nu simţisem atunci singurătatea, ci doar o ploaie cu picuri aspri, ca fărâme de scoici ce-ţi străpung talpa, o ploaie deasă, cu ceaţă grea care ne smulsese parcă toată singurătatea noastră. Ştii... făceam dragostea aia inexistentă fizic doar pentru că aşa ne dicta lăuntricul ăla comun închis în păcate. Ştiam de pe-atunci că era o premoniţie predestinată dezastrului, dată însuşi de el. Era o aproape condamnare pe care o acceptam, ba chiar o imploram. Aşa că făceam dragoste cu lumea şi el mă ajuta.. Asta cât mai puteam. Făceam dragoste doar ca să nu fiu martora unui destin fără sens experimentat pe mine... ca să îmi însuşesc un timp nedeterminat, dar lung.... făceam dragoste zăpăcită de ce va fi, ca să fug de teamă.. Apăruse însă brusc un conflict între pofta de a scăpa de povara lui şi nevoia de a mă contopi iar cu ceva care avea să îmi aducă iubire. Apoi am renunţat şi m-am oferit nimicului. Acum tot ce am e o gară, cu câţiva bătrâni loviţi de alt pumn al destinului, care tânjesc după un absolut al altui nimic. Unul diferit de al meu. Dar tânjesc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu