Simţeam apa cum îmi intră printre degetele de la picioare. Se întindea peste unghiile mele mânjite cu ojă neagră şi-apoi urca uşor în sus spre gleznă.. Se speria de răceala picioarelor mele şi se retrăgea timid spre infinitul din zare. Mâna lui Andrei se mişca pe şoldul meu, respectând sunetele făcute de valurile ce se spărgeau uşor la ţărm... Tenul meu de un alb absurd suporta săruturile lui apăsate.. ajunsese să fie acoperit cu amprentele acelei mâini ce nu obosea în neîncetata călatorie fără vreo hartă anume pe corpul meu. Respiraţia lui îmi deranja buclele din spate şi le obliga să danseze nebuneşte. Nu spunea nimic, tăcea în prostie şi ofta din când în când. S-a întors şi mi-a pus mâna pe frunte. "Am să plec.. nu mai am ce căuta aici. Îmi pare rău." Nu s-a mai întors.. Andrei a plecat.. a lăsat în urmă urmele tălpilor pe nisipul umed şi periuţa de dinţi cu un bileţel minuscul lipit de el: "Viaţa ta e fericire.. A mea nu mai există."

Am să simt marea, să mă arunc în braţele ei. Şi-atunci o să mă atingi în somnul tău prăfuit...

Dragostea doare.

Sfârşit

S-a aşezat singur la o masa într-o cafenea de la marginea oraşului plină de beţivi şi femei mult prea ieftine chiar şi pentru un simplu copil de cinşpe ani. A cerut un pahar de apă. Se gândea la ceva whiskey, vodka sau tequilla. Însă apă a fost tot ce a putut să ceară în acele momente în care copilăria s-a întors pentru câteva fracţiuni de secundă. Nici măcar o Cola nu şi-a luat. A fost mai simplu să ceară apă, ceva total străin într-un bar îmbâcsit de fum de ţigară şi narghilea ieftină, exact cum era si el. Îşi plimba privirea printre grămăjoarele de oameni plini de frustrări ce vărsau peste viaţă alcool tare. Totul venea brusc. Auzea din dreapta şi din stânga cuvinte urâte care-l făceau să tresară. Şi-a plimbat privirea prin colţurile încăperii. A întanlit pe drum femei pe jumătate dezbrăcate dansănd în braţele unui îngâmfat cu Rolex la mână, cumpărat de la cine ştie ce colţ de stradă, sau furat într-o noapte cu prea mult alcool. Apoi găsea bărbaţi în vârstă, adormiţi de coniacul ce-l aveau în faţă, ce nu încetau să-şi spună povestea scaunului de lângă. A văzut-o pe ea, singură, cu un pahar murdar de gin, fată de modă veche ce-şi sorbea cu poftă lichidul de pe masă. Li s-au întânlit privirile.. ea s-a ridicat brusc şi a plecat. A colindat camera cu privirea până a zărit un colţ retras în care era aşezat un scaun prăfuit, cu un picior jumătate rupt. A străbătut barul nesigur şi s-a aşezat încet cu paharul de apă lângă. Costase 5 cenţi... tot ce reuşise să cheltuiască în acea seară. Era un băiat de ţară, cu haine rupte şi închise la culoare. Tenul îi era pârlit de soare. Îi puteai vedea frustrările uşor din cauza proeminentelor riduri de expresie ce-i erau săpate pe faţă. Ea a ieşit din toaletă şi l-a tras mult prea dur de mâneca. A dat peste paharul de apă şi a alergat speriat după ea. Jazz-ul întreţinea acea esenţă a unui bar de noapte francez, învechit.. era bariera care nu-l lăsa să se transforme-ntr-un bordel. Au ajuns în baia bărbaţilor în câteva secunde. Ea l-a lipit de perete şi i-a smuls pantalonii de pe el. I-a aruncat la gunoi ultima părticică de copilărie. Şi-a lipit buzele de faţa lui, şi-a pus banii în sân şi a fugit spre alt loc. El a rămas acolo, cu ochii aţintiţi spre becul ce abia mai pâlpâia în toaleta infectă. Încerca să se trezească, îşi mişca anemic un deget de la mână şi apoi îl trântea la loc pe podea. A rămas acolo toată noaptea. Avea lângă un pahar de apă pe care i-l adusese un moş ameţit de durere. S-a ridicat abia când a auzit ultima notă a saxofonului. A mers cu privirea fixată uneva până la un magazin. Şi.a luat o îngheţată şi a muşcat cu poftă. Atunci nu mai avea acelaşi gust....

Când noi nu existam...

Nimeni nu ne ştia în această lume plină de durere. Nimeni nu ne privea sau râdea de noi. "Nu-i nimic, dragă..." îmi spunea seara.. "Suntem noi doi, doar noi şi cu iubirea. Ne e mai bine aşa. Zâmbetele noastre ne ajung.. oricum sunt cele mai frumoase." Şi-atunci îmi săruta fruntea şi începea să râdă de fericirea noastră ce mereu tindea spre euforie. Aveam clipele noastre în care doar respiram şi îi priveam pe ceilalţi. Nimeni nu ne vedea. Eram invizibilii prezenţi în acea lume doar cu energia trupurilor noastre. Treceau prin noi şi se strâmbau. Erau geloşi atunci când ne simţeau iubirea şi realizau că nu e a lor. Felinarele luminau deasupra trupurilor noastre goale în noapte.. căci puteam umbla oricum, nimeni nu ne vedea... Ne era permis tot, ca într-un vis nebunesc. Stăteam într-un tricou alb ce-i purta amprentele şi bocanci tociţi de timp. El se ascundea de mine îmbrăcat cu şortul negru ce mă făcea să vreau mai mult de-un vis. Îmi zâmbea şi îmi cuprindea talia pe la spate. Apoi îşi cufunda nasul în părul meu.. Începeam să plâng şi strigam după realitate. Mă liniştea cu acel sărut prelung ce-mi străbătea gâtul amorţit de impulsuri banale. Era unu fix şi noi ne iubeam dezgoliţi în lumina de pe strada. Era 4 iulie şi noi eram împreună. Era într-un an în care şi noi eram nimeni.. Totul era atunci când noi nici măcar nu existam de fapt..

În câţiva ani ei vor uita de noi, vor uita c-am existat împreună, că am împărţit acelaşi pat, că ne-am ţinut de mână sau că ne-am zâmbit. Ei vor uita de tot... dacă nu cumva deja au facut-o...

Am să las aici un gând în treacăt.. pentru că viaţa fuge pe lânga mine şi n-am să permit multitudinii de taste să mă ţină în loc.. nu acum.

I'd like to sing to you, if you'd like me too......