Durere

Am intrat timid în clădirea impunătoare, cu geamuri micuţe după care desluşeai figuri posomorâte ale unor suflete suferinde. Mirosea a spital, a mâncare de cantină şi a medicamente. Toată lumea alerga în jur, vorbea tare şi gesticula energic. Chipurile mamelor disperate, ale taţilor îngrijoraţi şi ale copiilor loviţi, bolnavi, speriaţi erau impregate pe pereţii albi ce despărţeau coridorul rece de saloanele în care zăcea atâta durere. În fiecare cameră plină de perfuzii sau pastile, rămâneau în urmă mii de poveşti sfâşietoare ce nu te lăsau să rămâi prea mult în acelaşi loc de teamă.. Am ajuns în faţa rezervei în care era el. Camera 158, etajul 3. Am bătut anemic.. Mi-era teamă şi să-i aud vocea. S-au auzit paşi sacadaţi şi câteva gemete. Am intrat uşor, încercând să nu tulbur liniştea ce-l înconjura. M-am blocat atunci când l-am văzut. Uşa nu se putea închide din cauza trupului meu ce parcă era paralizat. Mi-a zămbit în colţul gurii. Era palid, avea pieptul dezgolit. Bandajele ce îi înconjurau pieptul erau proaspăt schimbate. Avea înfipte ace în mână prin care perfuzia îi cădea ritmic. Aş fi vrut să îl strâng în braţe, să-i spun că mi-a fost dor de el, dar buzele mele rămăseseră încleştate. Ne priveam fix. Însă respiraţiile noastre refuzau să se întânlească. Plămânii mei nu puteau inspira acelaşi aer cu al lui. Mă simţeam străină, de parcă era alt om. S-a întors şi s-a aşezat pe pat. Îi simţeam durerea până şi în firele de păr. Nu ştiam ce să fac, eram mută. Mi se părea că trăiam o minciună. Că acel corp chinuit din faţa mea era o iluzie derizorie. Buzele mi s-au întredeschis, aşteptam un semn, orice. O picătură din perfuzie a căzut brusc în micul tubuleţ. Am tresărit şi m-am aruncat cu mâinile pe faţa lui. Ţevile din ochii mei s-au spart, iar lacrimi sărate, pline de regret şi suferinţă au ţâşnit fără oprire. Îi priveam ochii de-altădată.. îi sorbeam cafeaua din priviri.. Îi pipăiam faţa, de parcă nu puteam crede că e acolo.. viu. -Te iubesc, oh.. cât de mult te iubesc. I-am şoptit involuntar, uimită parcă de glasul meu. Mi-a zâmbit cu durere şi m-a sărutat apăsat. Era târziu în noapte. O asistentă bătrână m-a anunţat că vizitele s-au sfârşit. Stătea în uşă impunător şi îmi studia mişcările. L-am sărutat din nou şi am zâmbit. I-am spus încet că ne vedem mâine şi am trântit uşa. Am cedat pe acel coridor, am căzut şi nu mi-am revenit până când paznicul n-a venit să mă ridice şi să m-ajute să mă urc în primul taxi. Eram sfâşiată.. Simţeam cum fiecare celulă mi se umple de durere. Am exclamat simplu şi mi-am lăsat capul să alunece pe geamul plin de urme: -Spre Hotel X, vă rog!

Iubirea

Uneori iubirea zboară.. Atât de departe... Şi mulţi îi ating aripile prăfuite, pătate de atâta venin.. Şi o blamează, o aruncă în război cu ura, o trântesc de asfalt. O fac să cadă, să piardă, să se ridice singură. O mânjesc cu noroi.. Apoi vin alţii şi se aliază cu ea, o ajută, o ridică şi o urcă pe tron. Se folosesc de victorie şi o trădează. Îi omoară soldaţii şi pleacă.. Iubirea însă se înalţă din nou... Şi rămâne acolo.. cel puţin pentru câteva secunde.

Dimineaţa..

Mi-aş dori să te găsesc dimineaţa în patul cu lenjerie albă, îngropat în pătura ce-mi atinge coapsa doar cu un mic colţişor. Să îmi săruţi vârful nasului şi să-mi spui că ţi-a fost dor de zâmbetul meu de dimineaţa.. Să mă trezeşti cu mirosul mării, să mă-nviorez cu cafeaua din ochii tai.. Să călătorim "Undeva în Vamă"... Să vorbim cu sufletele noastre.. să ne adâncim în iubire, să inhalăm fericire.. Să ne trezim împreună... Să iubim zgomotul razelor de soare.

Mi-aş dori să pot să nu-mi mai fie dor de tine. Să-ţi fumez ochii şi-apoi să te uit. Să plec fără să mai fac promisiuni. Să te uit.

în noapte..

Iubitule, pe strada asta goală suntem noi singuri printre atâţia bulgări de praf.. Mă ţii strâns de mână în felul ăla unic al tău.. Degetele noastre se joacă între ele stingherite de săruturile ameţite ce ne dezechilibrează şi ne-aduc câte un zâmbet pierdut în iubirea asta... Mi-atingi bărbia uşor în timp ce buzele mele se joacă cu urechea ta rece.. Mă-nfior şi tresar atunci când acel curent clandestin ne-nconjoară trupurile uitate în noapte. Mergem ameţiţi pe strada pustie.. Visăm... Iubim timpul... Îmi atingi părul deranjat de mâinile tale.. Te opresc şi-ţi sărut din nou faţa.. Îţi fur privirea pentru câteva secunde, închid ochii şi ţip în şoaptă. Ne reluăm mersul.. Murmurăm câte un cuvânt scos printre atâtea gânduri ce nu se opresc din călătoria lor înnebunitoare.. Mă opreşti din nou ca să mă iubeşti. Zâmbim şi ne continuăm povestea... Te joci în părul meu şi mă săruţi.. Ne iubim pe stradă.. ne iubim în noapte.

Te vreau în acest pat micuţ, cu cearşafuri albe, murdare de prea multă inocenţă. Nu vreau să mă atingi.. Îmbrăţişează-mă din priviri. Dă-mi din nepăsarea zilelor de august, în care pielea-mi doreşte stropi de apă.. Lasă-mă să-ţi ating trecutul rapid, să te cunosc aşa cum eşti, aşa cum vei fi... Dă-mi iubirea pe care puţin o primesc.. Oferă-mi o altă suferinţă, dă-mi soarele din privirea ta... Iubeşte-mă pentru prima oară... Sărută necunoscutul nostru, picătura străină ce ne defineşte...