Durere

Am intrat timid în clădirea impunătoare, cu geamuri micuţe după care desluşeai figuri posomorâte ale unor suflete suferinde. Mirosea a spital, a mâncare de cantină şi a medicamente. Toată lumea alerga în jur, vorbea tare şi gesticula energic. Chipurile mamelor disperate, ale taţilor îngrijoraţi şi ale copiilor loviţi, bolnavi, speriaţi erau impregate pe pereţii albi ce despărţeau coridorul rece de saloanele în care zăcea atâta durere. În fiecare cameră plină de perfuzii sau pastile, rămâneau în urmă mii de poveşti sfâşietoare ce nu te lăsau să rămâi prea mult în acelaşi loc de teamă.. Am ajuns în faţa rezervei în care era el. Camera 158, etajul 3. Am bătut anemic.. Mi-era teamă şi să-i aud vocea. S-au auzit paşi sacadaţi şi câteva gemete. Am intrat uşor, încercând să nu tulbur liniştea ce-l înconjura. M-am blocat atunci când l-am văzut. Uşa nu se putea închide din cauza trupului meu ce parcă era paralizat. Mi-a zămbit în colţul gurii. Era palid, avea pieptul dezgolit. Bandajele ce îi înconjurau pieptul erau proaspăt schimbate. Avea înfipte ace în mână prin care perfuzia îi cădea ritmic. Aş fi vrut să îl strâng în braţe, să-i spun că mi-a fost dor de el, dar buzele mele rămăseseră încleştate. Ne priveam fix. Însă respiraţiile noastre refuzau să se întânlească. Plămânii mei nu puteau inspira acelaşi aer cu al lui. Mă simţeam străină, de parcă era alt om. S-a întors şi s-a aşezat pe pat. Îi simţeam durerea până şi în firele de păr. Nu ştiam ce să fac, eram mută. Mi se părea că trăiam o minciună. Că acel corp chinuit din faţa mea era o iluzie derizorie. Buzele mi s-au întredeschis, aşteptam un semn, orice. O picătură din perfuzie a căzut brusc în micul tubuleţ. Am tresărit şi m-am aruncat cu mâinile pe faţa lui. Ţevile din ochii mei s-au spart, iar lacrimi sărate, pline de regret şi suferinţă au ţâşnit fără oprire. Îi priveam ochii de-altădată.. îi sorbeam cafeaua din priviri.. Îi pipăiam faţa, de parcă nu puteam crede că e acolo.. viu. -Te iubesc, oh.. cât de mult te iubesc. I-am şoptit involuntar, uimită parcă de glasul meu. Mi-a zâmbit cu durere şi m-a sărutat apăsat. Era târziu în noapte. O asistentă bătrână m-a anunţat că vizitele s-au sfârşit. Stătea în uşă impunător şi îmi studia mişcările. L-am sărutat din nou şi am zâmbit. I-am spus încet că ne vedem mâine şi am trântit uşa. Am cedat pe acel coridor, am căzut şi nu mi-am revenit până când paznicul n-a venit să mă ridice şi să m-ajute să mă urc în primul taxi. Eram sfâşiată.. Simţeam cum fiecare celulă mi se umple de durere. Am exclamat simplu şi mi-am lăsat capul să alunece pe geamul plin de urme: -Spre Hotel X, vă rog!