Dormeau adânc particule de ceață și de vânt
Iar eu mă-nfășuram-ntrun singur veșmânt
El m-acoperea cu-n copilăresc sărut
Spunând doar romanțe sufletului meu mut.
Pământul era plin doar de atingeri cenușii
Alergand singuratice umbre aurii
Strigând aiurite amintiri străine
Nimeni gândindu-se atunci puțin la mine.
Și se scurg pentru a mia oară lacrimi pe o foaie albă simplă ce se lasă mânjită de picuri mici și sărați... Nu pot crede cum de ai ales să mă ignori în acest fel... Să te faci invizibil când mă vezi, să devi un actor principal în viața mea înecată de apa scursă din oceanul ochilor mult prea posomorâți și mai extenuați să clipsească sau să exprime altceva înafară de singurătate.
Te-am pierdut pe drumul spre fericire, te-am pierdut atunci când speranța mea ajunsese la stele, aproape se agățase, dar te-am ajutat ca o fraieră să-i tai firul... Mi-am curmat zâmbetul și mi-am pătat cartea vieții iar făcând asta... Sunt singura ta victimă... Iar acum încerc să mai petrec alte ore in aceleași așternuturi pătate iar cu lacrimi.. imprimate cu tristețea unei zile de septembrie... mototolite de răceala pe care am simțit-o în ultimele ore... Îmi e dor de tine.. și mă doare...
În acea noapte credeam că totul va fi perfect... Aveam o mie de vise, o mie de viitoare planuri scrise.. Inima îmi spunea că povestea asta nu va avea un final fericit, dar creierul meu încerca să elimine asta... Sufletele noastre aparțineau unui întreg, sau cel puțin asta credeam eu. Nu te credeam când îmi spuneai că îți e dor de mine, dar încercam să-mi înșel mintea...
Noaptea în care m-am îmbătat cu mirosul tău, în care mi-am șters urmele de pe corp cu pielea ta fină a rămas așezată pe tronul nopților în rai. Picătura de viață pe care mi-o ofereai când îmi atingeai buzele.. Stăteam în brațele tale și priveam cerul... Număram stelele, iar ele ne priveau, ne furau adevărul, îmi culegeau lacrimile pe care nu voiam sa le vezi. Privirea mea se năștea din atingerilie tale, glasul meu apărea din sărutul tău... Buzele noastre se jucau în agonia cuvintelor... Au urmat zile pline cu lacrimi.. Tânjeam după tine. Aveam nevoie de cuvintele mute pe care mi le șopteai la ureche ... Erai departe de mine... nu știam daca îmi spuneai adevărul.. Mă lăsam pe spate în același pat construit din lacrimi.. Totul era la fel.. Până într-o zi...
Lumea s-a prăbușit peste mine... Nu m-ai înțeles. Am citit ceea ce nu voiam să citesc niciodată... Acele lacrimi pe care le oprisem cu câteva ore înainte au evadat iar, m-au distrus total. Mi-ai spus că nu are rost, că e distanță și nu va merge.. Că dacă nu aflai nu se întâmpla asta.. Să nu mă complic cu plâns sau tâmpenii... Mi-am dat seama că nu-ți pasă, că nu te doare. Mi-ai oferit suferința perfectă.
Ochii mi-au secat de atâtea lacrimi. Eram desfigurată. Mă ascundeam de mine... Alergam în jurul unui fir de ață, speram că o să-mi mai zici ceva, că o să mă întrebi ce fac sau cum mă simt... Atunci, tu era doar actorul principal în lumea mea cu patimi...
Când m-am trezit cu adevărat la realitate am realizat că nu pot opri ceea ce s-a întâmplat. Trăiam doar jumătate. Cealaltă parte din mine fugise cu tine. Tu nu te-ai mai întors. Iar eu am încercat să accept asta… cu toate că nu mă puteam obișnui cu gândul că nu mai are cine să-mi spuna noapte bună așa cum o făceai tu, nimeni nu îmi va mai spune „Neața” la ora 13… Continuam să aștept mesajele de la tine. Nu mă săturam să citesc “istoria” noastră. Trăiam într-o lume a mea, care se rezuma la tine. Se rezuma la noi, fără tine... Eu mă ascundeam în umbra ta. Iar umbra mea trimitea două jumătăți de surâsuri care se jucau pe buza ta de sus. Apoi îmi aduceau monstre din mirosul tău.
Și acum am impresia că ești lângă mine… Stau și te aștept pe banca din parc… Cu speranța că vei apărea… De ce mi-ai făcut asta ? De ce așa ușor? Mă jucam cu existența mea mizeră... Promiteam tuturor că o să fiu bine, și că o să zâmbesc... Spuneau că mă cred... Dar oare mă priveau? Sau ascundeau adevărul?
Eu am rămas aceeași... Privesc pozele pe care nu le am, și încerc să zăvorăsc amintirile pe care le-ai lăsat în urmă.. De ce nu le-ai distrus? Continui să consum durere si lacrimi în supradoze.
Și mă amestec printre miile de lacrimi ce par o infinitate de foi răspândite pe biroul unui scriitor nocturn. Mâinile tale alunecă pe clapele pianului încet, parcă ar adormi, mai au nevoie de o atingere, atingerea mâinii mele. Ar cădea împreună într-o prăpastie singuratică și s-ar întrece în atingeri... Noi ne-am juca cu propriile noastre cuvinte și voci... Apoi am alerga în jurul pașilor noștri și ne-am întinde pe pajiștea formată din vibrațiile sunetului ce-l emană inima mea.. Iar dupa.. după am adormi pe galaxia vocilor noastre... Și atât.. nu am face altceva.. sau poate ne-am iubi.. ne-am iubi un infinit și jumătate... Zeus s-ar întrece cu dragostea noastra... Dar nu ar putea câștiga nici măcar însoțit de o mie de fulgere... Și noi tot ne-am iubi un infinit...
Zâmbetul tău mă ridică spre cer. Ți-ai desenat grimasa de pe față cu atâta grijă, ți-ai pictat buzele cu atâta dragoste... Tu cel care îmi știe toate cuvintele pe de rost... Doar tu știi că zâmbetul meu era plin de lacrimi, era o îngânare de șoapte... Tu mi-ai trezit râsul... L-ai făcut să răsara.. acum te rog nu-l face să apună... Chiar daca ieri am plâns tu m-ai învățat să râd, chiar dacă chipul meu a fost acoperit de nori m-ai ajutat să ma agăț de o stea...
Acum parcă zborul meu aiurea printre miile de gânduri răvășite în căutarea unui cer fără nori, a unui pământ fără praf, a unui suflet în care pot crede mereu, este din ce în ce mai lin și mai liniștitor pentru că tu te-ai avântat în călătoria mea fără să știi ce te așteaptă, m-ai ajutat să trec peste golurile de aer ce îmi inundau sufletul.
Acum, tristețea a dispărut din limbajul meu de lut... Râsul tău simpatic îmi umple ziua, zâmbetul meu e fericit pentru că are în față cea mai frumoasă grimasă de pe un chip omenesc...
Dă-mi aripi. Vreau să zbor și nu pot. Vreau să simt că mor în zbor. Nu-mi mai simt pașii, și încep să mă ridic. Vreau libertatea în fiecare clipă efemeră a vieții. Vreau să plutesc atunci când mă izbesc de stâncile vieții. Independența îmi pulsează în vene. Încercările mele disperate de a-mi găsi libertatea în oricine au eșuat lamentabil, acum caut libertatea în orice. Libertatea mea reprezintă aerul pe care îl respir. O simt... o recunosc de atâtea ori în atâtea ipostaze... în zâmbetul tău, în îmbrățișarea lor, în piesa care mă face să cad într-un ocean de melancolie, într-un sărut intens și mut, în ideile ciudate ce mă luminează și mă fac să râd de una singură, în răsăritul de soare de la malul mării într-o dimineață de septembrie, într-un "Te iubesc!" spus la lumina lunii, în cele mai banale lucruri... Asta e libertatea mea.
Vreau aripi să zbor, de aici până la luna, până pe Marte și înapoi.
S-a sfârșit? Așa vom continua?
Ca o umbră mică ce în curând va zbura?
Oare suntem doar două stele
De pe un cer mult înstelat
Ce își vor stinge lumina
Înainte ca noaptea să se fi-ncheiat?
E ușor sau greu, o luăm de la-nceput
Ca două săruturi într-un sunet mut
Putem culege lacrimi de pe-asfaltul ud
Putem îmbrățișa nori de pe-un cer de lut.
Putem strânge-n brațe cuvinte lungi de dor,
Putem spune-mpreună fraze mici de-amor.
Păturile agoniei bântuie de-asupra ta. Privirea lunii amăruie aruncă săgeți colorate pline de nebunie. Mirosul tău îmi dă târcoale, iar atingerea ta nu mă lasă să dorm. Noaptea în care lumea s-a schimbat pentru mine îmi joacă pe retină. Dimineața care mi-am petrecut-o alături de tine, miile de săruturi suave, ora pe care am stat-o împreună pe iarba îmbibată de roua rece a serilor de august, pielea ta fină ce îmi atingea corpul, părul ce strălucea în lumina lunii, degetele tale ce se jucau ca două jumătăți de surâsuri pe fața mea sunt doar amintiri pentru mine. Vreau înapoi iubirea ce îmi bântuia mintea... Vreau înapoi mirosul ce îmi alina simțurile.. Vreau înapoi sărutul ce m-a făcut să te iubesc.
Acele zile pline de singurătate... acele zile în care plângeam inundând perna de apă sărată par insuficiente pentru a umple golul ce a rămas în urmă. Trecutul amintirilor mele aleargă într-o galaxie pierdută în teamă. Nepăsarea gândurilor mele bântuie camera înfundată în ceața privirii. Brățara pe care acum câteva zile o purtam la mână stă sub pat și așteaptă amprenta mâinii tale pe încheietoarea ei. Firele mele de păr tânjesc după degetele tale ce se plimbau alene printre ele. Nasul meu încă simte mirosul pielii tale. Buzele mele așteaptă să fie atinse iar de trecătoarea iluzie a dragostei. Eu alerg cu gândul spre tine, tu stai pe retina mea, iar mâinile-mi țin în brațe perna inundată de lacrimile singurătății...
Cineva intelept a spus: "Renunta la ce spun ceilalti despre tine. Nu asta conteaza. Conteaza cine te simti tu!"
Multumesc! :o3
Fire de fericire în subconștientul meu. Pături de tristețe în jur. Cum poți vedea în ochii mei ușa spre fericire? Trezește-te până nu e prea târziu și realizează că sunt doar o pată ca toate celelalte în lumea inutilă ce te înconjoară. Obișnuiește-te să alergi în jurul meu, nu pe mine sau în mine. Nu te mai pot suporta. Ai reușit să devi prea important pentru mine. Ce rost are să-mi irosesc viața gândindu-mă la cât de multă fericire poți vedea tu în ochii mei? Îmi vezi ochii, nimic mai mult. M-aș fi aruncat pentru tine de pe un nor daca te-ai fi uitat mai jos de ochi, în inima mea. Ai fi văzut un străin pentru tine. M-ai fi văzut pe mine, adevărata EU.
Ochii tăi, verzi sau albaștri. Sunt atât de calzi încât pur și simplu mă pierd, totul dispare în jurul meu. Mă simt așa de protejată în îmbrățișarea lor. Acele apusuri de soare... fiecare în alt colț al orașului... Dar ce conteaza atunci când ești lângă mine cu gândul prinvindu-mă. Iar eu mă pierd în marea din ochii tai. Sunt ca un luceafăr ce ar coborî oricând să stingă focul din albastrul întins al ochilor tăi.
Nu plânge în seara asta, nu în noaptea în care drumurile noastre s-au intersectat. Te rog, râzi. Râzi cum nu ai mai facut-o niciodata. Pentru mine. Măcar schițează un zâmbet. Un zâmbet fals. Mă mulțumesc și cu asta. Plângi în noaptea în care drumurile noastre se vor despărți. Atunci poți să plangi până te îneci cu lacrimi, până te hrănești cu apa sărată din ochii tăi, când ți se vor usca buzele, iar mâinile îți vor tremura. Dar până atunci, strânge-mă în brațe. Ține-mă de mână. Fă ca o secundă să fie o oră, iar un minut un an. Fă-mă să zâmbesc ca în prima zi...
Ieri plângeam fără să mă gândesc la altceva. Ieri nu simțeam gustul lacrimilor. Ieri plângeam și mă gândeam la lacrimile mele. Ieri nu tânjeam, nu mi-era dor. Ieri nu iubeam fără să știu. Azi nu plâng, dar nici nu mă gândesc la altceva. Azi aș fi simțit gustul lacrimilor dacă aș fi plâns. Azi nu am plâns, dar tot m-am gândit o secundă la lacrimile de ieri. Nici azi nu tânjesc, dar îmi e puțin dor. Azi nu iubesc, dar încerc să cred că nu știu asta. Azi fac ceva în plus față de ieri. Azi zâmbesc.
Petale pe trupul meu, în aerul electrocutat Energia trece prin ele ca un fan obsedat. Și văd cum piere prezisa frică Ca o pasăre căzuta ce nu se mai ridică.
Zboară flacără direct prin ochii mei Rămân doar amintirile din anii grei. Sunt pe dinafara unei uși portal De ies afară mă absoarbe un țipăt formal.
Nu am aer, parcă cuțitele vieții îl taie Mă cațăr pe o stâncă și țip într-o foaie. Îmi arunc lacrimile în singura cisternă Căci nu mai are pene a iluzii pernă.
Fiecare gest e hașurat imediat, Eul de persoană din mine l-am căutat. Salteaua insomniei așteaptă un trecut, Hoțul e în trupul cu petale, electrocutat și mut.
You're impossible to fïnd.
Mă atingi în vânt.
Eu mă avânt spre necunoscut.
Îmi place să fiu unde nu am mai fost în trecut.
Apoi să te fac să ramâi mut.
Azi am să zbor pentru tine
Vom fi doar eu cu tine și cu mine.
Vom alerga spre viitor
Spre al nostru mic dor.
Azi am să fiu vântul
Mâine-am să fiu cântul.
Voi zbura lin peste gând
Și nu voi pluti plângând.
Să zbor cu tine e ușor
Mă topesc numai de dor
Voi ajunge să pictez
Viața noastră s-o creez.
Noaptea cad stele.. și-mi număr galaxiile din gene... care stau pe muchia unei lacrimi sfâșiate... Oare să o las să cadă? Sau nu? Să-mi irosesc galaxiile? Sau să le mai păstrez? Mi-e puțin teamă să le las să cadă... Mi-e frică să le țin pe gene, nu vreau să le țin suspendate. Sunt între azi și mâine, între ieri și zilele următoare, între a fi și a nu fi.. Cred că le mai păstrez un pic... Da, le mai țin pentru mine. Am să le mai țin până când o să le culegi tu cu un sărut amețitor... Atunci ai să pui stelele iar pe cer, pe mine mă vei așeza lângă tine, iar galaxiile.. hmm.. galaxiile pe muchia unui zâmbet..
Oh da... zâmbete.. Ce s-ar face lumea fără zâmbete? Cu ce am putea răsplăti o îmbrățișare mică sau o privire pătrunzătoare.. Un zâmbet nu costă nimic... nici măcar un bănuț, dar e valoros... Îl îmbogășește pe cel care îl primește, dar nu îl sărăcește pe cel care îl oferă. Este un dar gratis, e cel mai frumos cadou. Poate durează o clipă, dar amintirea lui ține o veșnicie. Un zâmbet gonește oboseala, pesimismul, da putere sufletului si consolează lacrimile. Poate fi o comoară de neprețuit atunci când se produce. Dacă crezi că nu îți aduce nimic un zâmbet, fi drăguț si oferă unul pe care îl ai pentru că nimeni nu are mai mare nevoie de un zâmbet decât o persoană care nu știe să zâmbească. Nu există om bogat care să nu poată primi un zâmbet, nu există persoană săracă încât să nu poată dărui un zâmbet.
Suntem oameni, cu aripi de îngeri, cu zâmbete de foc.. Suntem oameni creați pentru a zâmbi, pentru a împărăși fericire acelora care sunt mult prea distruși încât să-și "picteze" o grimasă micuță pe chipul luminos.
Dimineața, pentru tine e plictisitor, pentru mine e momentul zile în care pot zâmbi cel mai larg, mai apăsător și mai senin... Și mă face să mă gândesc...
Ți-a spus cineva povești noaptea? Mai ții minte sentimentul ala? Îți amintești că erai beat de somn dar că voiai să auzi finalul poveștii? Să nu se termine? Să știi prin ce a trecut prințul, cât de mult s-a mai luptat, sau cum a putut să iubească doar o fata, o prințesă obișnuită, dar totuși specială? Nu e minunat că toate poveștile iau ființă pe o bucată de hârtie seara? Nu e neobișnuit că toți ne dorim să fim protagoniștii măcar unei scene dintr-o poveste? Dar oare nu ne gândim că viața noastra însăși e o poveste, o poveste reală, dar totodata fantastică, plină de speranțe, vise, iubire, lacrimi... Suntem protagoniștii unei povești ce este transpusă într-un film, având ca si coloană sonoră cântecul de leagăn ce ni-l fredona mama după ce își termina povestea .. Suntem personajele pozitive, cele negative, secundare sau principale.. O scenă a filmului reprezintă o zi din viață, în fiecare scenă purtăm o mască diferită. Apoi le depozităm într-un dulap, măștile sunt amintiri... Construim un film, îi dăm un titlu: VIAȚĂ. Nici un film nu are aceeași lungime, același conținut sau culoare. Avem vieți, deci filme diferite, povești diferite.
Nu ți-am atins buzele, nu mi-ai cântat numele la ureche, nu m-ai strâns în brațe, nu mă privesc în ochii tăi ca într-o oglindă.. Fiecare are răsăritul său, fiecare are umbra și aerul lui. Avionul îngheață prin atmosferă. Eu eram acolo, inima mea conține cuburi de gheață, zi de zi se dezgheață câte unul, dar după asta apare un țurțure imens, care dacă îmi cutremură sufletul cade în adâncul inimii din care va buhni sloiul de durere, clădit cu anii... Nu ajung până la starea de euforie pentru că tu îmi ești străin, căci imaginar îți simt răsuflarea și acum, când îmi trag plapuma de zâmbete noaptea, îmi scot privirea ta de pe mine, cuvintele amuțesc în drum spre lumină, te caut, mă cauți, te pierd, mă pierzi, siguranța este tot ceea în ce poți să crezi. Înghit luna cu oboseala așteptării, stelele cu atingerea înmărmurită a argilei în zilele de toamnă plictisite... Am să las urme invizibile pe malul mării, supărată că-ți fur singurătatea.. Ești impasibil ca formalitate. Ne-am atrenat prin simpatie, ură, admirație? Pentru ce îți fac aiurea declarații? Sunt aproape de un străin...
Buze umede... Lumina felinarelor se reflectă în apa drumului... Nu țin umbrela, pentru că simt că nu am nevoie de ea, pentru ca nimeni nu mi-a atins buzele până acum.. si nu vreau să crape, nu de uscăciune, ci de dor... Voi strânge în pumn toate valurile ce mi-au atins tălpile obosite, toate răsăriturile încete și friguroase ce le-am văzut, toate adierile de vânt pe care nu le-am zărit, ci le-am simțit, toate zâmbetele îndrăznețe și toate privirile plictisite, dar îndrăgostite într-un ghem de ață plină de noduri, apoi mă voi îndrepta spre tine, voi încerca să dezleg toate nodurile, apoi, la sfârșit o să păstrez capătul ca să mă pot întoarce pe același drum, dar nu singură, ci cu tine...
Îmi cântă în gând melodiile acelor seri în care plângeam, seri singuratice, fără înțeles. Ceea ce în trecut nu era valabil pentru mine, acum începe să fie parte din viața mea... Ce am trăit odata nu poate fi repetat, dar eu aș vrea totuși să mai simt naivitatea dragostei... Gândirea amănunțită despre viitor strică puțina spontaneitate pe care o avem.
Am ajuns să fiu obosită de cuvinte, de pagini albe, goale.. Am încercat să fiu laconică, și nu-mi pare prea rău, pentru ca ochii altora conteaza prea puțin...
Ploaia a trezit acea primă îmbrățișare dintr-o dupa-amiază simplă de vară...
Mă uit la un ecran gol, cu cateva semne pe el și plâng.. am un motiv întemeiat.. Plâng.. asta fac de fapt de o oră... Îmi plâng singură de milă.. Plâng aiurea, rătăcită prin mulțimea de perne și pături ce se află pe patul meu... Mi-e foame.. dar mă hrănesc cu lacrimi... Suspin încontinuu... Și mai zâmbesc din când în când, printre lacrimi când mă gândesc la cât de frumoasă e viața... Și e a mia oară când consum lacrimi în supradoze...
E prea greu uneori sa imi exprim in cuvinte sentimentele.. de fapt de cele mai multe ori urasc sa spun cu voce tare ce simt... prefer sa tin totul ascuns in mine.. sa am o pata de mister, una mare, care sa nu poata fi stearsa cu nici un fel de detergent... Este dificil sa ii faci pe cei din jurul tau sa stie cat de mult inseamna pentru tine... Si acum, incercand sa scriu aceste randuri, care ii sunt dedicate cuiva, zambesc si ma gandesc ca o sa ma rusinez cand o sa citesti asta... Nu e prea greu sa citesti gandurile cuiva, dar este greu sa le intelegi. E absurd faptul ca vreau sa-ti arat cat de mult tine la tine.. Oare nu ar fi mai usor sa culeg o stea de pe cer si sa ti-o azvarl la picioare? O vorba inteleapta spune: "Nu plange dupa cineva care nu va plange dupa tine." Eu incerc sa privesc din alta perspectiva lucrurile si sa iau in considerare partea care imi place... Daca acea persoana este oarba, si nu vede cat de mult o iubesti? Daca are sentimentele ascunse undeva adanc, in inima, si ca sa le poti gasi trebuie sa urmezi harta corpului? Daca inca nu a descoperit cat de speciala esti? Daca vede doar partea negativa, sau inca Dumnezeu nu i-a activat acel buton cu numele "Iubire"? Daca, Daca si iar Daca....
În mine umblă umbra nopților de mai, umbra nopților fierbiți de vară și briza caldă a marii... În tine alergă nepăsarea, indiferența și picurii umezi și reci ai verii... În el se plimbă amintirea noastră... În ea se naște imaginea trupurilor noastre, vara, când ploua. În noi nu se naște iubire, în noi apare zâmbetul... În voi pășește invidia... În ei sclipirea ochilor noștri încearcă să evadeze... În ele se adâncesc sentimentele noastre... În toți se naște speranța...
“..Nu stiu cum ma vede lumea, dar eu insumi ma vad doar ca pe un copil care se joaca pe malul marii, incercand sa gaseasca din cand in cand o pietricica mai neteda sau o scoica mai frumoasa decat cele obisnuite, in timp ce imensul ocean al adevarului se afla nedescoperit in intregimea sa, inaintea lui..” - Isaac Newton
Ador să-ți vorbesc... Dar atunci când las cuvintele să iasă din mine, fac asta cu teamă, pentru că îmi e frică de reacția ta, îmi e frica de ce se va întampla cu sentimentul tau pentru mine... Cu toate că e aproape inexistent, nu vreau să sting și acea ultimă speranță, ultimă scânteie... Vreau să fiu scăpărătoarea sufletului tău.. Vreau să degaj scânteia ce îți aprinde focul inimii, focul sentimentelor... Mi-e teamă să las sentimentele să iasă din mine, așa că le zăvorăsc într-o cascadă a lacrimilor, o cascadă fermecată... Și am să le dau drumul numai atunci când voi fi sigură că își vor putea găsi locul în scrumul sentimentelor tale... Inima mea e închisă momentan pentru renovare...
O să-i spun sorelui să nu mai răsară, stelelor să nu mai lumineze, ploii să nu cadă, vântului să nu mai sufle, lunii să nu apară, toate o secundă să se oprească, să împietrească ... O să-i zic inimii să bată, ochilor să nu clipească, corpului să nu respire, totul doar pentru o clipă să se oprească, chiar și acel minut... Doar o dată în viață pot să ajung acolo unde îmi doresc...
Azi.. o să ajung acolo unde marea este cer și cerul este mare... Luna e mireasa nopții, îmbrăcată în rochie albă, strălucitoare... Poartă aura veșnică...
Voi încăleca pe vis, și voi ajunge într-o clipă în cer... Mă voi îndrăgosti de întuneric, și am să-l fur... Sunt condamnată pe viață să nu-l uit... Port stigmatul iubirii interzise... Îngerul vieții plânge peste sufletul mototolit...
Ce frumos miroase seara... Cât de dulce e mireasma florilor de tei atunci când vântul îmi dezmiardă sufletul obosit... Ce apăsător e gândul că într-o zi noaptea va dispărea... Cât de trist e momentul cănd nu voi mai avea puterea să deschid ochii și să admir culoarea spălăcită a serii... Ne naștem să iubim ziua și să visam noaptea... Și murim dorindu-ne să mai avem o viață in care trăim seara... Cât de simplu e să închizi ochii atunci când lumina e inexistentă.. dar cât de greu poate fi să ne descoperim ochii sclipitori atunci când lumina alunecă cu viteză pe chipul nostru.. Oh... Iubesc seara.. Iubesc lumina lunii atunci când se plimbă pe corpul meu și trimite mângâieri cristaline... Mă pierd în noapte..
[În orice colț al lumii ai fi, atunci când este lună plină vei observa că felinarul nopții are aceeași mărime cu degetul tău mare de la mână...]
Mă auzi? Îți șoptesc, apoi îți extrag gândurile, ca în filmele alea de groază la care ne uitam acum ceva timp, dar nu simți nimic... Poate doar câteva furnicături jucăușe... Îți aud gândurile dincolo mare... dincolo de nori și de soare... Totul devine exasperant.. m-am săturat să știu ce gândești.. ține totul pentru tine... Sunt invadată de aberațiile tale! Pleacă! Lasă-mă! Vreau să fiu singură... Nu mă înjunghia pe la spate cu vorbe și gânduri pătrunzătoare... De ce nu mă lași să trăiesc așa cum vreau, și-mi dictezi ce să fac? Ajunge! Plecă din viața mea! Dispari, și nu te mai întoarce...
Multe persoane se întreabă dacă există prietenie... Prietenia este ca un foc ce arde mult timp, se stinge la un moment-dat dupa o ploaie puternică de vara, apoi, după ce soarele usucă lemnele plictisite, focul se aprinde din nou și devine mult mai puternic ca înainte. Prietenia conține multe furtuni într-un pahar cu apă.. Trebuie să învățăm să supraviețuim, să trecem peste și să învățăm să zâmbim chiar dacă nu e nimic amuzant...
TOȚI AVEM NEVOIE DE PRIETENIE, DE PRIETENI!
Aseară am adormit prostesc pe patul paralizat de atâta greutate... Am închis ochii și am patruns într-o lume imaginară, unde totul mă făcea să râd aiurea, unde vântul mă gâdila în talpă, iar soarele îmi desena lumini săltărețe pe față... Degetele cuiva se plimbau pe spatele meu, apoi treceau într-o călătorie scurtă prin păr... Alunecau tandru pe buzele mele, apoi se prăbușau zadarnic pe picioare... Ochii admirau aura ce exploda de pe chipul angelic... Două jumătăți de surâsuri cochetau anemic pe buza-mi de sus... Visam la trecut... Gândăceii încercau să mă învețe să zâmbesc în felul lor, apoi, obosiți, m-au luat într-un dans al timpului... Într-un final, m-am trezit din visul timpuriu amăgită de mirosul piersicilor ce mă așteptau pe verandă, zemoase și dulci...
De ce să plâng când pot să râd? De ce să uit când îmi pot aminti? De ce s-alerg când ma pot plimba? De ce să înot când pot zbura? De ce să vorbesc când pot să scriu? De ce să mor când pot trăi? De ce să visez când pot spera? De ce să clipesc când pot să privesc? De ce să tac când pot șopti? De ce să urăsc când pot iubi? De ce? De ce e așa greu să fim fericiți?
Cât de greu este să poți picta viața în culorile curcubeului... Începi cu roz, apoi adaugi puțin albastru, și galben... Dar realizezi că e prea dificil să continui cu alte culori... Și te oprești... iei puțin negru si gri... Dar realizezi că nu e bine ce faci.. Și încerci să continui cu verde... Cu portocaliu și roșu... Iar la sfărșit admiri ce ai realizat.. O operă de artă indefinită, infinită și plină de suișuri și coborâșuri... Încerci să o vinzi cuiva ce nu are prea multă nevoie de ea.. îî vinzi chiar nucleul... După ce te gândești puțin, realizez că ai făcut un pas mare și greșit... Și încerci să dai timpul înapoi.. Dar nu mai poți... și suspini, apoi te prăbușești, realizând că ți-ai vândut VIAȚA...
Cel mai bun lucru pe care l-ai lua cu tine pe o insula pustie este PRIETENIA...
Îți pictez sângele în albastru... Apoi trupul in negru... las să curgă pe părul tău culorile curcubeului... Apoi, pe mâna ta, desenez cu turcoaz viața, ochii îi stropesc cu suc de portocale, apoi îti colorez gura cu verde... Plantez pe pieptul tău speranțe roșii, aștept să încolțească, apoi le smulg fără milă... Nasul îl pictez cu violet, iar obrajii cu purpuriu... Pe tălpile tale azvârl cenușă fierbinte, pe spate desenez în creion dragostea, apoi te las pe tine să o colorezi... Am să-ți colorez viața așa cum vreau eu, pentru că simt că numai așa poți fi al meu...
Îți place atât de mult să mă rănești... Dacă ai putea m-ai izbi de toți pereții dintr-o camera întunecată, iar apoi m-ai aduna și mi-ai săruta fiecare bucățică ruptă din corpul meu.. Apoi ai începe să plângi... Iar eu ți-aș trimite o șoaptă... Și te-aș ierta.. de ce? Răspunsul îl știi deja.. Numai că nu vrei să te gândești la el... Îl lovești cu piciorul mereu... Îl găsești, dar nu-ți pasă.. Treci pe lângă tot ce înseamnă EU... Iar eu alergam aiurea... mă agățam de o speranță... Dar acum? Acum am căzut... Sunt un satelit ce se învârtea în jurul orbitei tale.. Eram în stare să zbor fără aripi prin întreaga galaxie pentru tine... Dar acum am căzut liber... Am renunțat la visul meu... La spernața mea.. La tot ce aveam pentru tine... Iar acum.... pur și simplu.... NU-MI MAI PASĂ!
Încep să urlu prinsă între gratiile mult prea groase din cușca mea interioară... Și ajung să îmi pierd glasul... Sunt sedusă pur și simplu de vocea ta... Adorm cu chipul tau... Sunt atrasă de privirea ta... Sunt ademenită de respirația ta... Ai devenit propriul meu drog... Am ajuns să țip de dorul tău, să te asociez cu orice lucru frumos ce îmi iese în cale... Când ești lângă mine sunt sedată... Mirosul tău... Atingerea ta.... Buzele tale... Respirația ta... Privirea ta... Oare pot spune mai multe? Pot continua acest șir lung de gânduri.. dar asta ar însemna sa-mi irosesc viața scriind aici, în loc să-ți arat ce simt... Încalec pe aripile dragonului meu imaginar... Și plutesc... Plutesc spre tine..
Plutesc în timp. Prezentul nu îmi e de ajuns. Alunec în trecut, mă avânt înspre viitor. Amestec cele trei timpuri ca pe acuarele pe planșă. Ca pe trei culori primare, dar nu rezultă gri, nu. Obțin un curcubeu de emoții, trăiri, amintiri, speranțe.
Plutesc în mine în ceea ce sunt. Flux și reflux, sunt așa și sunt altfel, sunt și nu sunt. Nu e inconștiență, e explorare...
Îmi plăcea să mă plimb într-un cartier, printre zecile de blocuri cu balcoane scorjite, îmbatrânite și mult prea triste…
Îmi plăcea să te privesc minute în șir.. să visez cu ochii deschiși clipa în care privirile noastre se vor întânli...
Îmi plăcea să alerg în ploaie... Să privesc cum cerul devine dintr-o dată întunecat... Să aștept în fața blocului ultima picătură de ploaie...
Îmi plăcea să îți ascult vocea... Să-ți simt atingerea și să-ți ating părul... Îmi plăcea să ma pierd în cuvintele tale, și să ascult muzica pe care o ascultai tu... Îmi plăcea să stau atât de aproape de tine încât să-ți pot simți respirația...
Îmi plăcea să ascult Vama când mă gândeam la tine... Îmi plăcea să mă gândesc la chipul tău angelic... Să-mi închipui acea clipă cu tine...
Îmi plăcea să ma plimb bezmetică prin orașul pustiu... Să mă pierd pe băncile de pe aleile lăturalnice... Să-mi închipui mâna ta în mâna mea...
Îmi plăcea să-mi irosesc viața în parc... Să te privesc pe furiș... Dar tu întotdeauna îmi întânleai privirea... Dar nu-ți păsa...
Cum nici acum nu-ți pasă... Și nu îți va păsa niciodata... O să fiu întotdeauna un zmeu pentru tine... Un zmeu pe care nu ști să-l ți în vânt... Și pe care îl vei pierde în curând...
Primăvara soarele se joacă în mâna ta... Îmi aduc aminte ochii tăi caprui ce se oglindeau în privirea mea stinsă... Dar nici nu ai intrat în pădurea din sufletul meu, că ai și ieșit doar cu o frunză drept amintire... Dacă aș fi cu marea prietenă aș trimite-o la tine... Să-ți umezească trupul...
Vara soarele îți umblă cald prin păr... Îmi aduc aminte de îmbrățișările tale ce nu au existat... Îmi aduc aminte de atingerile tale prietenești... Soarele ne luminează pe-amândoi cu alte raze.. Am să-ți caut umbra obosită prin parc, și surâsul prin șoapta mea... Am să-ți caut urma tălpilor încinse pe podea...
Toamna soarele te privește anemic... Vreau să îmi închipui săruturile calde pe care mi le-ai fi dat... Să-mi mângâi umbra aproape stinsă și să culeg ultima frunză a copacului din fața mea... Să primesc ultima floarea din acest an...
Iarna soarele te privește din cer aproape stins... Vreau să deschid cadoul de la tine... Să primesc primul telefon de ziua mea de la tine... Să cad anemic în zăpada purpurie ce nu va exista niciodată... Să mă oglindesc în lumina lunii înghețate...
Alergau cu privirile prin parc, ea se topea dupa buzele lui... El ii zambea si-i facea semne pe furis... O imbratisa si se uitau in directii diferite, la persoane diferite... Erau ca doi fluturi indragostiti... Puteau sa traiasca o singura zi, atata timp cat se nasteau si se stingeau impreuna... Pierdeau noptile cand radeau impreuna... Se gandeau la ziua de maine... se gandeau ca va fi mult mai bine... Cand de desparteau doreau o ultima imbratisare care sa dureze o mie de ani... Apoi, se indreptau timizi spre casa... Pe drum, se gandeau cel putin de trei ori unul la celalalt... Apoi suspinau... Si visau cu ochii deschisi... Pluteau dupa granitele infinitului... El alerga prin venele ei.. Ea ii captura respiratia, iar apoi picau intr-o galeata adanca de melancolie... Nu treceau trei minute dupa ce isi luau la revedere si telefonul trebuia sa sune... Doreau sa isi auda voca unul altuia inca o data...
Intr-o zi totul s-a sfaramat... Privirile nu se mai intanleau, vocile au disparut... Gandurile adanci si-au luat zborul...
Fata se simtea pierduta... singura.. ratacita intr-un amalgam de ganduri... inca ii mai simtea lipsa si-l dorea langa ea... Isi dorea sa ii mai auda vocea o data... sa ii mai citeasca gandurile insirate haotic pe o pagina alba sifonata... Ii era dor de tot ceea ce avuse cu el si orice ii amintea de el... Incerca sa-si inchida portile sufletului...incerca sa para fata vesela pe care o cunostea toata lumea dar nu putea trece peste momentul in care el s-a hotarat sa dispara pur si simplu din viata ei, sa ii intoarca spatele si sa plece fara nici o explicatie, fara nici un cuvant , fara nici un regret...
In acea seara se simtea mai rau ca niciodata... Se simtea ca un fluture prins in pumnul unui copil.. Se simtea ca o frunza smulsa de pe o creanga si purtata in bataia vantului puternic... Era seara in care isi dorea sa lase trecutul in urma, dorea ca tot ceea ce fusese al lor sa devina doar al ei... isi dorea sa renunte la "noi" si sa incerce sa dea sens cuvanatului "eu"... Se stingea usor in propria-i umbra fara sa isi dea seama...nu se putea identifica ca un element singular in aceasta lume in care totul se rezuma la 2...2 ochi, 2 maini, 2 picioare, 2 buze, 2 suflete unite intr-unul... Avea atata nevoie de el, sa ii simta rasuflarea pe pielea ei catifeleata, sa o stranga cu putere la pieptul lui, sa o sarute si sa o faca sa simta cum pluteste... O umpluse pur si simplu de vicii... se imbata din mangaierile lui, fuma cuvintele lui, se droga cu saruturile lui... avea totul ...si fara el nimic din tot ce avea nu avea valoare sau sens...
Inimai-i era crapata in mii de bucatele... ultima speranta o parasise... Stia ca niciodata nu fusese o parte din viata lui... Nu o lasase sa intre in sufletul lui...nu ii deschisese niciodata acea usa , si totusi ea ii oferise toata dragostea ei neconditionat... Stia ca odata se va termina, isi dadea seama ca nu fusese al ei niciodata , dar ii placea sa creada in iluzia pe care si-o crease... Ii placea sa traiasca in lumea de fantezie pe care o avea... Incepea sa-l iubeasca mai mult ca la inceput... Dar nu era de ajuns... isi dorea doar un sarut, o imbratisare... isi dorea sa o vada... isi dorea ca pentru un moment sa fie in gandul lui, sa fie ingerul lui, sa fie aerul pe care il respira...isi dorea... ca acea secunda se existe, si sa dureze infinit... isi dorea sa o salveze...isi dorea doar... ce isi doreste orice fata, sa o iubeasca si atat... Dar zilele au trecut... si ea s-a obisnuit cu prezentul... A invatat sa accepte realitatea.. Si a zambit... Intr-un final A ZAMBIT!
Poate intr-o zi o sa reusesc sa-mi recapat speranta... Sa-mi culeg zambetul de campul auriu al fetei.. Sa strang cu lacomie orice sunet mut pe care il aud.. Sa alerg dupa sclipirea ochilor tai verzi, sa imi plimb mana subtil prin parul tau... Sa adun lacrimile intr-un ocean de tristete, iar apoi cu o picatura magica sa-l transform intr-un lac urias al fericirii....
Poate voi putea captura toata lumina numai pentru mine... poate pot strange culorile in sufletul meu, ca apoi sa pot sa-mi colorez viata cu ele exact asa cum vreau... Poate pot lua toata iubirea de pe Pamant, sa ti-o daruiesc tie. Pentru a realiza cat de mult TE IUBESC...
Sarut ploaia cand imi bate lin in geam, sarut umbra ce se prelinge pe peretele din fata mea, sarut biletul ce de la tine mi-e dat, sarut privirea ochilor tai verzi... Sarut amurgul din luna Mai, sarut aerul rece si roua diminetii... Sarut speranta ca intr-o zi te voi avea, sarut gandul ca ma vei ierta...
Ating aerul ce din pieptu-ti iese.. ating pasii ce in urma-i lasi, ating bucuria de pe chipu-mi uscat, ating vraja ce ma va alunga, ating partitura din coltul odaii, ating suflarea din uitarea serii...
Distrug sentimentul meu drag... distrug iubirea din al meu cap.. distrug masca ce o tot port.. distrug si ultimul sunet mort..
Dar totusi sunt doar un copil intr-o lume de vise adolescentine!
Lumea e doar un simplu atelier murdar.. Plin de unelte aruncate peste tot, neîngrijite neascuțite... Mulți oameni îl vizitează, trec pe lângă el, prin el, peste el... si vor să îl distrugă.. de ce? Pentru că e urât... Unul singur lucrează în el. În atelier. Și menține controlul... Ne face fericiți uneori...
Uneori și norii cască... Atât de adânc încât te prind în adâncul lor și te aruncă înapoi doar când se plictisesc de tine...
Întunericul începe orice poveste... de orice fel ar fi ea... fie că e de dragoste, sau că e un basm... Iei întâi un mister și începi să-l dezvălui treptat, până când oamenii devin atât de confuzi încât încep să te creadă. Întuneric de la început până la sfârșit. Ei se tem de noapte. Și oamenii doar de frică ascultă. Ascultă posibile viitoare pericole, posibile viitoare războaie, sau amintiri. Își cred poveștile de dragoste inventate. Și ascultă eroi care au învins pericole trecute...
Ai avut și tu cândva tălpile goale și bătătorite de pământ... Cu mersul uşor simţind fiecare petec de argilă sub călcâiele înfierbântate. Ai uitat de durere...
Momentele în care iarba te prindea cu patimă și dragoste de glezne sunt prea departe...undeva în alte colţuri uitate de mintea ta. Roua se împrăştia în mii de sărutări pe talpa ta caldă și vânătă şi tu zâmbeai cu zâmbet mirific. Uitându-te în sus...cerul învelea pământul cu braţele sale şi pe tine împreună cu el. Tu erai din el. Acum... ai uitat și de asta...
Picioarele-ți sunt prinse în pantofii cu toc insuportabili... Dar dacă totuşi îţi aduci aminte că există o Lumină, dacă îţi aduci aminte de jertfa Celui prins pe cruce şi dacă vrei să mergi spre El... Du-te! ....şi...lasă, te vei descălţa pe drumul vieții. Te vei descălţa de toate mândriile tale, poftele şi indiferenţ ta. De întunericul adânc din tine... Mergi...Aleargă! Uită de DURERE!
Calc pe bulevardul cu vise distruse... Pe o stradă goală... Umbra-mi face farse jucăușe fiecărei suflări... Respirația-mi împrospătează aerul tixit de atâtea suspinuri reci.. Mâna-mi atinge colțul ierbii și-l readuce la culoarea naturală... Mă prăbușesc pe dealul speranței... și adorm... mă rog ca cineva să mă trezească doar atunci când începe vara... Dar nu pot nici măcar să ațipesc... Un sunet asurzitor se aude din capătul bulevardului... Mă îndrept spre lumină... Pășesc dincolo de granițele imaginației... Am ajuns pe bulevardul SPERANȚEI... E timpul să-mi încep viața... Bună-dimineața, SOARE!
Am 1001 dorințe... Doar una dintre toate acestea îmi va fi îndeplinită... Aceea de a-mi încide lacrimile în acel colț al sufletului numit UITARE... să suflu peste ele și să le azvârl în cel mai îndepartat, mai ascuns și mai bine pazit loc din trupul meu înecat de atâtea lacrimi...
Mii de blitzuri învăluie cerul... Parcă pământul ar fi ultimul star existent în această lume și s-ar face orice pentru a obține măcar o fotografie, ce va dura o veșnicie. Lacrimile fanelor înfocate udă cu ardoare marea stea... Urletele miilor de ființe extaziate se aud după fiecare blitz ce orbește pământul... Dar într-un final toți și toate pier în noaptea adâncă... Iar starul nopții rămâne singur, într-o clipă de liniște, de reculegere, așteptându-și fanii înapoi să-i ude trupul uscat...
