Noaptea cad stele.. și-mi număr galaxiile din gene... care stau pe muchia unei lacrimi sfâșiate... Oare să o las să cadă? Sau nu? Să-mi irosesc galaxiile? Sau să le mai păstrez? Mi-e puțin teamă să le las să cadă... Mi-e frică să le țin pe gene, nu vreau să le țin suspendate. Sunt între azi și mâine, între ieri și zilele următoare, între a fi și a nu fi.. Cred că le mai păstrez un pic... Da, le mai țin pentru mine. Am să le mai țin până când o să le culegi tu cu un sărut amețitor... Atunci ai să pui stelele iar pe cer, pe mine mă vei așeza lângă tine, iar galaxiile.. hmm.. galaxiile pe muchia unui zâmbet..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu