Nu ți-am atins buzele, nu mi-ai cântat numele la ureche, nu m-ai strâns în brațe, nu mă privesc în ochii tăi ca într-o oglindă.. Fiecare are răsăritul său, fiecare are umbra și aerul lui. Avionul îngheață prin atmosferă. Eu eram acolo, inima mea conține cuburi de gheață, zi de zi se dezgheață câte unul, dar după asta apare un țurțure imens, care dacă îmi cutremură sufletul cade în adâncul inimii din care va buhni sloiul de durere, clădit cu anii... Nu ajung până la starea de euforie pentru că tu îmi ești străin, căci imaginar îți simt răsuflarea și acum, când îmi trag plapuma de zâmbete noaptea, îmi scot privirea ta de pe mine, cuvintele amuțesc în drum spre lumină, te caut, mă cauți, te pierd, mă pierzi, siguranța este tot ceea în ce poți să crezi. Înghit luna cu oboseala așteptării, stelele cu atingerea înmărmurită a argilei în zilele de toamnă plictisite... Am să las urme invizibile pe malul mării, supărată că-ți fur singurătatea.. Ești impasibil ca formalitate. Ne-am atrenat prin simpatie, ură, admirație? Pentru ce îți fac aiurea declarații? Sunt aproape de un străin...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu