Ţi-ai închipui vreodată cum ar fi să trăieşti într-o poză? Să te trezeşti în fiecare dimineaţă singur sau cu aceeaşi persoană, în acelaşi cadru, să nu poti să te mişti decât un metru în stânga sau dreapta. să nu poţi să-ţi schimbi hainele sau să plângi. să ai un zâmbet tălâmb sau să fii doar încruntat, să nu se facă zi, sa nu se facă noapte, sa dormi indiferent. Să-i laşi pe toţi să te privească, să te păteze cu cafea sau să te arunce în fundul sertarului sau printr-un album prăfuit cu poze indecente, să uite de tine, să te-mprăştie-n bucăţele mici. Ţi-ai închipui oare vreodată asta?
Acum umblu prin poze vechi... ştii.. aş vrea să fiu una din ele. Să fiu prinsă şi să nu am ce face.. Sunt aşa îngălbenite de atingeri nostralgice... unele au urme de vin. Ce trişti erau atunci. Unde găseau ei fericirea, doamne? Şi ce? Nu erau fericiţi. Atât. Tot aş vrea să fiu una dintr-o poză de-atunci. Aveam şi eu motiv să fiu tristă... poate doar pentru că am stat prea mult la coadă şi n-am avut timp să-i calc cămaşa bine... Acum sunt tristă doar pentru că aşa m-am trezit. Tristă. Fătă motiv. Aşa m-am trezit. Sunt doar tristă. Gata. Plec în gară acum. Plec doar ca să-mi dau un motiv.. să le văd iar sticla plină de praf, jumătate goală... să ceară viaţă măsurată-n bănuţi. Să le dau viaţă, vitejie... să-şi ia doza de răbdare.. să suporte iar altă zi care trece pe lângă ei. Şi eu ce fac? Eu am tot, şi totuşi mă trezesc tristă. De ce irosesc tristeţea când alţii au atâta nevoie de ea? De ce le-o fur lor şi-i oblig să fie fericiţi? Ştii.. erau fericiţi chiar dacă aveau miliarde de alte motive să n-o facă. Apoi am apărut eu... obişnuinţa cu păr creţ şi încâlcit, cu ruj roşu pe buze mânjite. A apărut obişnuinţa pentru care îşi ridică privirea. Erau unele zile în care uitam că sunt, iar conversaţia despre începutul lui Ceauşescu stătea obsesiv pe repeat. Asta mă făcea tristă... plăcut. Îşi aduceau aminte de mine brusc atunci când îmi încâlceam brăţara de pe mâna dreaptă în par. Nu ştiu de ce... dar zâmbeau şi treceau direct la moartea ăluia care le-a distrus vieţile la cozi. Şi ce până la urmă?... E doar o poveste comună a câtorva vieţi. Ce are de-a face cu tristeţea de care ei nu au parte doar pentru că sunt eu aia care consumă prea multă? Egoismul meu nu cedează. Nu-i nimic. Lasă-i pe ei să fie fericiţi.. Tu.. tu o să mai ai timp. Vorbeau de moartea lui Ceauşescu şi mişcau mecanic din mâini, de fiecare dată la fel. Îmi creaseră o obsesie. Zâmbeam în colţul gurii, însă zâmbetul ala era trist. Ei îşi găseau fericirea în bucata de sticlă ce-adăpostea nişte vin prost diluat cu apă de la robinet. De parcă ar mai fi făcut diferenţa.. Au uitat şi gustul vieţii.. cum naiba să mai ştie ce e ăla vin bun? Ei doar existau pentru că raţiunea le zicea asta.
Trenul ăla nu sosea. Şi ei ştiau asta. Nu-mi spuneau... doar ca să nu plec. aveau şi ei ceva real în viaţă.. real şi obsesiv. Păcat doar că era prea trist. Acum eu eram aia... aia bolnavă... bolnavă de tristeţe. Atât de bolnavă încât virusul se săturase de mine, dar ştia că trăiesc într-un concubinaj infinit cu el şi n-are cum să plece... Îi dau prea multă placere.
Frumos :D
RăspundețiȘtergereMultumeesc :3.
Ștergere