Azi miroseai a clătite. Mirosul ăla rece cu esenţă de vanilie, pufos, dar nu prea dulce. Pielea ta mirosea a clătite. Am simţit asta şi după ce ai plecat, când încă îmi plimbam degetele peste golul de aer care mai devreme îţi susţinea devotat abdomenul cald, dar atât de rece în acelaşi timp. Îmi plimbam degetele şi pipăiam urmele tale, târam peste mine particule ce miroseau a clătite. Mi-am înfundat faţa în cearceafurile alea albe despre care tot scriu şi de care nu mă despart. Mirosul tău era şi acolo, căldura ta nu ezitase nici ea să rămână. Acasă la mine erau toate. Telefonul mi-a zăngănit prea tare. Îl uitasem aşa de când tot aşteptam să-mi scrii că vii. Şi el mirosea a clătite. "Te iubesc!" Zâmbesc. Şi eu te iubesc, dragul meu.
Eram rece, tălpile-mi erau reci. Cu greu am realizat că nu încetasem din a mă juca cu aerul. Mâinile mele îl mângâiau de parcă tu ai fi fost acolo. M-am simţit infidela, aşa că mi-am cuminţit mâinile. Doar tu ai dreptul la atingerea aia. M-am ridicat şi m-am dus la cuptor. Clătite. Mmm.. mirosul tău. Oare nu clătitle erau de vină că miros ca tine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu