Ţi-ai pus cafeaua ta neagră peste nopţile mele goale, peste zilele mele ce nu erau decât spasme lungi de-a lungul săptămânii. Era rece şi-o simţeam cum se prelinge sub pielea mea care ascundea vânătăi suprapuse de mâinile tale ce tot încercau să mă convingă de tine, de existenţa ta nediluată, de iubirea ta murdară, de dorinţă şi inconştienţă. Încercau să mă facă să cred, îmi lăsau semne, scrisori lungi de dragoste bătute în piele. Dar ele erau acolo şi în alte o mie de locuri. Tu umblai fără să vrei prin alte minţi, tu erai şi alt undeva, cu tine trăiau şi altele, erai o umbră, un loc gol într-un pat deranjat, un suflu, o dorinţă printre alţi neuroni. Dar cafeaua ta se vărsa doar peste nopţile mele... cafeaua ta se dăruia doar zilelor mele... Fumul ţigării tale de dimineaţă îmi îmbiba doar mie porii. Doar eu îţi umpleam golul, doar din cafeaua mea gustai, doar peste mine te scurgeai într-un şir neîncetat de gânduri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu