Nu e oare singurătatea cea mai înverşunată frică a noastră? Nu e nimicul, frica de nimic cea care ne omoară? Nu e dragostea singura scăpare? Nu e ea, oare? Nu după ea fugim toţi, mai rău ca după viaţă? Doamne cât alergăm şi cât încercăm s-o prindem, să prindem dragostea şi să fie doar a noastră. Nu e ea totuşi cea care aduce nimic atunci când renunţăm s-o mai căutăm doar pentru că nu e timp? Nu e timp.. nu e timp de nimic. Nu e ea cea care aduce singurătate, care te aruncă în singurătate? singurătate.. cum sună... o particulă singură într-un univers plin. Dragostea, aşa singulară cum e, ne omoară, lipsa ei, singurătatea şi frica, nimicul însuşi.. Asta ne omoară.. nimicul. Nu e dragostea un fel de iad camuflat în fericire?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu