Mă iubești mai mult. Și mă gândesc cum s-ar auzi pârâitul pick-up-ului în surdină, în camera ta cu pereți albi. Cum aș întinde scrumul tău pe pielea mea goală. Cum ar rămâne umbra mea impregnată pe cearceaful tău ce contrastează adânc cu pereții goi, pe care se distinge urma spatelui meu sub izbitura de-aseară. Si ceașca de cafea vărsată pe covor. Și cum m-ai uitat în noaptea aia. Că tot mi-am amintit de asta. Când aveam șalul ăla aruncat pe umeri peste geaca de piele. Că știi ce frig îmi era. Și cum a început să plouă, cum mi-a împrăștiat creionul de la ochi pe toată fața. Cum am coborât din bloc și am zâmbit. Și cum ploua.. doamne, cum ploua! Cum am început să tușesc, și cum mi-ai sărutat picurii de pe obraz. Cum mă strângeai în brațe. Pentru ca auzeai cum dinții își făceau dansul în gura mea de atâta frig. Cum m-ai întrebat de ce port mereu negru. Și cum ți-am răspuns cu silă... Dar aici n-am să reproduc, pentru că tu ar trebui să îți aduci aminte. Și cum am plecat. Și cum inima mea a rămas fierbinte. Că doar ea mai era. Și cum nu m-am mai întors. Și cum tu ai rămas. Și eu am plecat...