Umblu prin pozele vechi, îngălbenite de atingeri nostalgice ale trecutului... Ma pregatesc să plec, să-mi reîntânlesc vechii mei prieteni, sa le vad iar sticla plină de praf, jumătate goală, să-mi ceară iar ceva bănuţi ca să-şi poată menţine doza de vitejie cu care trec peste altă zi... Apuc cheile de pe masă şi trântesc uşa în urma mea.. Ei mă aşteaptă acolo... îşi chinuie colţul gurii să se ridice la vederea mea.. eu, fata aia singuratică, cu ruj roşu pe buze şi părul ondulat lăsat în voia vântului.. Erau zile în care nu-şi aduceau aminte de mine, iar discuţiile noastre interminabile începeau din nou... mai complexe de fiecare data. Învăţau cuvinte noi de la mine, îmi furau din gânduri şi din modul în care vorbeam. Eu eram pasionată de felul în care îşi mişcau degetele prin aer atunci când vorbeau de moartea lui Ceauşescu... era subiectul lor preferat.. dezbăteau cu atâta patos, încât parcă totul se întamplase sub ochii lor.
Trenul ăla nu sosea... şi mă făcea să plâng din nou.. El nu mă lua de mână.. Nu venea.. Nu cobora din tren cu rucsacul ponosit şi geaca de piele neagră care să-i acopere braţele pline de alte cicatrici... Nici azi nu ajunsese...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu