numai a ta, a nimănui...

M-ai lăsat să te-aştept în lumea nimănui picurată cu stropi de extaz. Am lăsat în spate doar urme impregnate pe pământul torturat de-atâţia paşi. Cerul plângea şi el, încercând să-mi acopere micile lacrimi ce-mi zgâriau obrazul fin. Nu te-ai întors.. M-ai înecat cu nepăsare. Am revenit printr-un miracol în alt univers cu gust de portocale. N-am să alunec iar înapoi. Aici e bine, fără soare. Doar lumini artificiale ce cutreieră colţurile gândirii. Pot să te-aud, de-aici de jos, cum calci puncte aiurite ce aleargă înebunite de firul destinului ce le este scris. Simt groaza peste tot.. în fiecare silabă ce le caracterizează.. cu fiecare secundă totul e mai intens.. şi mai dramatic.. Şi-atunci cerul a oftat adânc peste mine, a răcnit brusc şi m-aruncat înapoi.. într-un univers prea ud... A-nceput să plouă iar peste trupul meu prea obosit.. Te-am găsit undeva mut... nu clipeai.. n-ai spus nimic.. Atunci eram numai a ta, a nimănui...