A sărutat-o adânc pe fruntea ei încreţită. Încerca s-o privească de departe, însă ochii lui treceau dincolo de ea, de parcă pur şi simplu nu exista. Numele ei i-a rămas undeva, o cicatrice în memoria aceea plină de alte zgârieturi efemere. Nu s-a gândit vreodata să se întoarcă la acea fiinţă fragilă, aproape fără viaţă, pe care a lăsat-o undeva între agonie şi extaz. Şi-a urmat calea lui- Doar zbura din cameră în cameră renunţând cu fiecare suflare la viaţă. Era doar un altul căruia nu-i păsa unde eşti atunci când nu te mai găseşte dimineaţa. Lăsa mereu acelaşi bilet de adio tipărit parcă în mintea suflărilor bolnave de teamă şi dor. Durerea era doar cartea lui de vizită. Necunoscutul - doar adresa.
S-a oprit câteva zile undeva, în alt oraş al nimănui. Doi ochi negri erau singurele puncte ce se desfătau printre pixelii albaştri ai cerului de toamnă târzie. Încerca să elimine dorinţa, işi impunea să nu cedeze. Însă ei nu încetau să-i iasă în calea presărată de amintiri altfel. Erau doar graniţe peste care nu putea să mai treacă fiindcă paşaportul îi expirase. A rămas gol, aşteptând în faţa barierei, îngânat de buze ce fredonau alene romanţe inconştiente. Căldura ei exasperantă îi acapara corpul. Existenţa ei a început să-i neliniştească particulele, iar zâmbetul, amestec ironic, nu-i oferea decât îndoieli transfigurate în iluzii ale sfârşitului de noapte. Acea expresie meschină îi ţintuia mintea. A cedat brusc. S-a apropiat teleghidat şi şi-a apăsat obrazul de genele ei, pe faţa ei albă alintată de fumul ce roia uşor printre crengi îmbătrânite de timpul tomnatec. A sărutat-o timid. Iar atunci şi-a adus aminte de-o mică romanţă dintr-o iarnă- A rămas acolo, transpunându-şi mintea-n dorinţele ei.