Când plouă sunt singură și mă picură ploi. Un cântec de clape se-aude pe asfalt… Simt fiecare picatură care apasa cu o greutate uriașa pe pielea mea... Atunci încep să picure toate amintirile pe care le credeam uscate... Toare dorurile, dorințele, sentimentele si amintirile. Simțind fiecare picătură de orgoliu, îmi doresc o liniște singuratică, o moarte scurtă, ca și cum aș mima un deșert, o dună de nisip ce nu are nici o legătură cu umiditatea... Iar apoi, când se termină ploaia pe Pământ să mă întorc ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat...
Amețesc pe ritmurile unui zeu al pianului... Și continui să suspin și să adorm pe notele lui, să mă las condusă de infinit... să pășesc fără curaj dincolo de granițele imaginației și să plutesc... Să-mi dicteze doar gândul ce e de făcut...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu